învins

am început ziua

învins

copleșit de un elan de productivitate

nepotrivit - l-am considerat în sinea mea -

m-am trezit devreme astăzi

m-am înarmat cu o cafea tare
cu o speranță firavă

și cu tot entuziasmul pe care

l-am putut aduna

că, poate...poate azi

voi câștiga lupta

cu orele, minutele și secundele pline de viață

care deja mă așteptau

nerăbdătoare

și inevitabile ca taxele și moartea

câteva minute mai târziu

am găsit în scrumieră, însă

un gând deșart de înfrângere

în rămășițele unei crime odioase

de cu o noapte înainte

când am ucis, împotriva voinței mele

un pui nevinovat de păianjen

ce se plimba, alene, pe un perete

în timp ce eu, amorțit de alcool

fumam în exces

obosit

scârbit de neputințele mele

și de câteva neplăceri urbane cotidiene

acum

stau în balcon

pe bătrânul meu fotoliu

unde contemplu

filosofic

cadavrul puiului de păianjen

din scrumieră

și continui să fumez în exces

invadat de o lene necruțătoare

împăcat cu gândul

că am început ziua

deja învins

ultima întâlnire

m-am întâlnit azi, pe neașteptate 
cu moartea mea

plin de prejudecăți

m-am uitat, cu mult interes 
filosofic
după o coasă și o figură scheletică

într-o pelerină lungă, neagră

din care să iasă valuri

de spaimă și teroarea

de a nu mai fi

însă, în fața mea

se afla o femeie tristă

cu cearcăne uriașe de neodihnă

îmbrăcată în haine ponosite

cenușii

ce părea plictisită de singura ei 
îndeletnicire

de a înceta vieți

am înțeles, instantaneu

că venise după mine

din privirea ei

plină de eternitate

și oboseală

de milenii

care m-a eliberat

în sfârșit

de bătaia de cap

de a mai exista

recunoscător,

am invitat-o într-o crâșmă de lux

pentru a sărbători moartea

mea iminentă

între multele pahare de vin

muzica asurzitoare
dramele inutile ale 
societății contemporane

și cuvintele lipsite 
acum
de orice valoare

care erau aruncate

cu frenezie

în jurul nostru

am devenit
încet încet
una cu moartea mea

instantaneu urban 2

m-am oprit câteva minute

azi

din graba acestui

secol intruziv

și m-am gândit la tristețea ta

eram amândoi

la un rând interminabil

ca să ne justificăm

iarăși

existența

la un ghișeu

și erai foarte deprimată

mă tot întrebai

obsesiv
și în șoaptă

ca să nu ne audă ceilalți

de ce suntem aici

fără ca eu să am vreun răspuns

pentru tine

îți era cald

tremurai de atâta tristețe

și mă întrebai același lucru

la nesfârșit

ca o litanie sălbatică

în timp ce coada de oameni

se scurgea

milimetric

prin ghișeul aglomerat
spre următorul secol intruziv

zile pierdute

m-am trezit

brusc

acum vreo câteva decenii

pe acestă planetă 

ticsită de oameni 

fără să înțeleg niciodată

cu adevărat

ce se întâmplă 
pe aici

încă de copil 

am început să aud
mai întâi ca niște șoapte

apoi, din ce în ce mai tare

zgomotele de fond

din jurul meu. -

de atunci
zi de zi

le aud

cerându-mi, barbar

eficiență

productivitate

acumulare
contribuție

dezvoltare

câștig

imortalitate

și mă întristez

de fiecare dată

am fost învățați

prea devreme

și obsesiv
să contăm în această lume

să muncim

în continuu

pentru bunul mers al omenirii

să facem bani

să facem copii

să facem rate la bancă

să ne cumpărăm o casă

cât mai mare

un televizor cât un perete

și multe alte accesorii inutile

apoi să mai facem un împrumut

să mergem în călătorii exotice
extenuante

și să facem un selfie

cu sfinxul

să vadă toată lumea

ce mișto e viața noastră

o zi pierdută

pare imposibilă
pe această planetă

plină de mii de lucruri

de făcut

în fiecare clipă

nu contează dacă

e socialism 
dictatură

sau capitalism -

zgomotele acestea 

ne-au capturat

atât de bine

și fără șanse de scăpare 

într-o viață plină

și atât de goală de sens

care, de mult 

nu ne mai aparține

fără ca noi

să mai avem timp

să ne oprim 

și să înțelegem asta

după mulți ani

de încercări eșuate

am reușit astăzi

să trăiesc o zi

în sfârșit, pierdută

pentru viitorul omenirii:

m-am trezit târziu, după

miezul zilei

în mijlocul săptămânii de lucru

am fumat excesiv

am contemplat îndelung

în gol

am băut o cafea turcească

mare

după care m-am masturbat

plictisit

am băut patru beri reci

în timp de scriam o poezie

și, apoi, am făcut un lucru

de neconceput

în acest trepidant secol 21:

m-am culcat la loc

în timp ce câteva gânduri 

de vinovăție

se îndreptau

prin mintea mea

liniștite  

spre uitare

preaviz de uitare

am plecat în după-amiaza aceea

prea târziu

din mijlocul furiei tale

care mă învăluise

năvalnic

ca o furtună

devastatoare
de ceva vreme

sunetul țipetelor tale

de disperare

și ură

de atunci

când te-ai încuiat în baie

în timp ce îmi strângeam câteva lucruri

în grabă

mi-a hăituit apoi

somnul

ani de zile

și acum te mai aud

uneori

când, neatent

las amintirea ta

să-mi apară în fața ochilor

îți aduci aminte

de certurile noastre prelungi

până târziu în noapte

când mă îmbătam

crunt

ca să nu-ți mai aud

reproșurile pline

de vinovăție?

îți mai aduci aminte

când mi-ai aruncat toate lucrurile

în stradă

de-a valma

și mi-ai spus

cu înverșunare 

să plec?

era două noaptea

începuse să plouă mărunt

și a trebuit să conving

pe cei doi polițiști

amuzați

din patrula de noapte

că e doar o ceartă

de îndrăgostiți

în toți anii ăștia

de când am plecat

din viața ta

am exorcizat cu greu -

agonizant de greu!

în cuvintele

limbajului bizar
al poeziei

toată dragostea ta 

din care nu mai rămăsese 

spre sfârșit

decât ură 

te rog, în încheiere

să consideri acest

poem despre

plecare

care știu prea bine

că nu te va găsi 

niciodată

drept preaviz

iremediabil

de uitare

instrumentar pentru a scrie o poezie

se caută în jurul tău

câteva grame de necunoscut -

orice -

peste care se toarnă 

la cald

un gând proaspăt de 

poezie -

cuvintele sunt inutile 

în acest moment al

procesului.

acestea se amestecă bine 

cu o emoție dintr-aceea

cruntă

din rărunchi -

o simți?!

poate fi

ură

durere

frică

tristețe

dragoste

indiferență

dor

poate fi chiar și bucurie

abia acum

începi să adaugi cuvintele

aproape în transă

ca un bătrân preot al antichității grecești

în fața zeilor săi

fără să-ți pese dacă afară

plouă torențial

este noapte

dacă iubești sau nu

sau dacă donald trump

a declanșat, din greșeală

al treilea și ultimul mare război

al omenirii

după care versurile încep să se scrie

singure

natural

simplu

până când, în sfârșit 

capătă suflet

iar tu te ridici 

epuizat 

în transa ta 

deasupra cuvintelor

și le privești

cu grijă

cum se formează

încet

încet

într-un poem

care nu se sinchisește 

de regulile prozodice 

sau de vremurile în care se naște -

dar care aduce în lume 

atâta armonie

și forță

prin ființa sa

niciodată nu am știut

cu siguranță

ce ingrediente îmi trebuie

pentru a scrie un poem

dar, după mulți ani 

am învățat acest adevăr 

simplu:

poezia adevărată

se scrie onest
din vintre

din inimă

din coaie

se transpiră cu greu

picătură cu picătură

pe hârtie.

e o naștere

ce te chinuie

barbar

și te lasă fără suflu

însă, care 

doar pentru o zi 

te mântuie

miraculos

de singurătate

de toți demonii tăi

și de neplăcerea

cotidiană

de a fi

capsatorul galben

nu vreau să mă plâng
dar trec, de ceva timp,
printr-o tragedie personală
de proporții minore
la nivel planetar
care, însă, a lăsat un gol teribil în mine:
mi-am pierdut capsatorul galben
care îmi era partener de viață
de mai bine de 15 ani

de-atunci, viața mea s-a schimbat
cumplit
și ireversibil
ochiul stâng a început să
lăcrimeze excesiv.
din motive egoiste, pe care nu le înțeleg
cel drept funcționează normal
deocamdată -
iar somnul îmi este străfulgerat
de vise emoționante
cu amintiri frumoase despre
mine și capsatorul meu galben mic
pe când capsam împreună foi
și eram fericiți

acum câteva minute
în disperare de cauză
și de prea mult dor
l-am căutat sub birou
deși sunt convins că niciodată
capsatorul meu galben și mic
nu ar face ceva atât de crud încât să se ascundă
mișelește de mine
și să-mi provoace atâta suferință –
nu am găsit acolo decât praful
amintirilor

întrebarea care îmi sfâșie sufletul
acum
pe măsură ce încep să-mi imaginez viața
fără capsatorul meu galben
de-acum înainte
are mult prea multe
consecințe devastatoare pentru viitorul meu
în această lume:
ce voi face cu bietele mici capse
de rezervă
care, fără nicio vină
au rămas fără iubitul nostru
capsator galben?