(acesta este un
experiment
literar
care își află
originile în istorie
muzică
cinematografie
și în neputința
mea
de a mai scrie
vreun rând
de mai bine de 9
luni)
„ - ce-i cu cicatricea
de pe brațul
stâng?
-
fu
întrebat bătrânul marinar
știrb
ce-şi bea
liniştit berea
în crâşma veche
din port
- e un tatuaj vechi
vasul u.s.s.
indianapolis -
din al doilea
război
am încercat fără
succes
să-l scot demult
-
ai
fost pe indianapolis?
-
da.
submarinele
japoneze au tras
2 torpile în noi
care au scufundat
vasul
în 12 minute
ne întorceam de
pe insula tinian
tocmai dusesem
bomba
de la hiroshima
1100 marinari
s-au aruncat atunci
în apă.
nu am văzut
primul rechin
decât după o
jumătate de oră
un rechin tigru
de 4 m
știi cum îți dai
seama de mărimea
unui rechin în
apă?
te uiți la aripa
dorsală
dar noi nu știam
atunci
misiunea noastră
era atât de secretă
încât nu a fost
trimis un niciun SOS
și nu ne-au
declarat dispăruți
pentru o
săptămână
la prima lumină a
zilei
rechinii au venit
în recunoaștere.
ne-am adunat în
grupuri compacte
stăteam ca la
poze în calendarele
de război -
și când se
apropia vreun rechin
începeam să țipăm
și să agităm violent
apa rece a
oceanului
uneori, rechinul
pleca
…alteori nu pleca
uneori, rechinul
se uita fix
în ochii tăi
cu privirea lui
neagră
ca de păpușă fără
viață
când se apropie
și mușcă
ochii ăia morți
se rostogolesc și
se fac albi
apoi auzi țipătul
ascuțit
de agonie
și valurile se
înroșesc
și ei tot vin…
şi vin...
și te sfâșie în
bucăți
până a doua zi
pierdusem aproape
100 de oameni
nu știu câți
rechini erau
poate o mie
nu știu câți
oameni au murit
în medie 6 pe oră
joi dimineața am
dat
peste un prieten
de-al meu
din cleveland
jucător de
baseball
credeam că doarme
m-am apropiat
să-l trezesc
se legăna ca un
humpty-dumpty
în apă
ei bine, fusese
mâncat de rechini
de la mijloc în
jos
în a cincea zi,
la amiază
un avion mic,
care își făcea patrula
obişnuită
a trecut deasupra
și ne-a văzut în
apă
înconjurați de
rechini
și peste 3 ore
un avion militar
uriaș
a venit să ne culeagă
unul câte unul
știi
atunci mi-a fost
cel mai frică
așteptându-mi
rândul
să fiu salvat
niciodată nu am
mai pus
o vestă de
salvare pe mine
așa că
1100 de oameni
s-au aruncat în apă
şi 317 marinari
au scăpat
rechinii i-au
luat pe restul
atunci
pe 29 iunie 1945
oricum,
ne-am îndeplinit
misiunea:
am dus bomba –
rânji amar
marinarul știrb
-
în
timp ce ne ridicau
îngroziţi
am început să
cântăm din toate puterile
pentru a alunga
rechinii:
”- arată-mi
drumul spre casă
sunt obosit și
vreau să dorm.
am băut ceva
acum vreo o oră
și mi s-a urcat
direct la cap. -
pe oriunde aș
hoinări
pe pământ, mare
sau cer
întotdeauna mă
vei auzi cântând:
arată-mi drumul
spre casă
arată-mi drumul
spre casă
arată-mi drumul
spre casă”
sursele: - U.S.S.
Indianapolis (CA-35) – Wikipedia
-
cântecul
”Show me the way to go home” – Emerson, Lake & Palmer
-
filmul
”Jaws” (1975)
