jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (IX)

Greu de urnit existența în unele zile. M-am trezit dimineață, de fapt pe la 11 și n-am reușit să mă scutur de inerția somnului toată ziua. Am încercat să mă motivez să fac ceva, n-am reușit decât să beau o cafea și să scriu un email. În rest, am stat și m-am uitat în gol, citind un ziar online și frecând menta pe facebook, cu o vagă speranță că o să mă apuc să fac ceva, orice, la un moment dat. Unele zile, însă, sunt destinate să le lași să moară din inerție. Un pic înainte de ora 3, m-am decis să renunț la această vineri și să mă culc. Cum am luat decizia asta, aproape instant am primit un email cu o traducere făcută pentru mine, ce mi-a amintit că, totuși, trebuie să fac ceva astăzi, de care uitasem. Să explic: sunt profesor de engleză și de română la bază, ca meserie și, deși am renunțat de mult să mai predau în învățământ, am mai avut câteva pregătiri pe ici-pe colo de-a lungul anilor, venite pe recomandări din gură în gură. Anul trecut, m-am hotârât să renunț la ele, fiindcă am renunțat și la biroul pe care îl aveam închiriat la universitate și, să fiu sincer, m-am plictisit de predat.....de câte ori poate preda un profesor ”Present Perfect Tense”....care e limita de repetitivitate a unei acțiuni, fie ea de muncă, până începi să vizualizezi, tot mai clar, o sinucidere spectaculoasă?

Am păstrat o singură colaborare: predau, în fiecare vineri, limba română unui pastor englez din Anglia, pe Skype. De fapt e originar din Africa de Sud, dar e stabilit de foarte mulți ani în Marea Britanie, unde predică și conduce o biserică baptistă, e cam de vârsta mea, însurat, 2 băieți adolescenți. Vine în fiecare an în România, de Sărbători, ca membru al unei fundații britanice care face acte de caritate într-un sat de rromi foarte sărac de lângă Bacău, complet uitat de civilizație. La început a vrut să facem doar 10 lecții, pe Skype, ca să învețe un pic de conversație rudimentară, pe care să o folosească în cele 2 săptămâni cât stă aici, cu beneficiarii din acel sat. I-a plăcut atât de mult dinamica întâlnirilor noastre și felul în care am lucrat cu el, încât, trei ani și jumătate mai târziu, continuăm să facem lecții împreună, este fluent în română, la un ritm mai rar, evident. A învățat timpurile, plurale, substantive, adjective, vocabular, expresii, tot tacâmul ca să poată susține o conversație în română....sunt uimit de rezultate până și eu.

În ultima vreme, lucrăm doar o oră pe săptămână, pe Skype, în care vorbim în română despre viața noastră, îi mai dau texte de tradus sau îmi scrie în română diverse texte de o pagină, autobiografice, de genul ce a făcut de Crăciun etc. E un tip foarte responsabil, de o bunătate evidență și foarte empatic. Eu nu am lucrat niciodată mai mult de 2 ani cu cineva, fiindcă dacă nu pot face pe cineva să învețe o limbă în perioada asta, ori e ceva în neregulă cu mine, ca profesor, ori nu s-au legat lucrurile pentru o relație bună de lucru. Cu el am continuat fiindcă îmi plac lecțiile cu el, ne-am și împrietenit binișor, în ciuda diferențelor dintre noi și, de fapt, pentru că mi-a argumentat, la un moment dat, simțind că vreau să închei cu el, că, dacă nu facem această oră de întreținere a românei lui în fiecare săptămână, înseamnă că ne-am pierdut timpul 3 ani amândoi, fiindcă el nu are cu cine vorbi românește în Anglia. M-a prins cu asta, corect?