zile pierdute

m-am trezit

brusc

acum vreo câteva decenii

pe acestă planetă 

ticsită de oameni 

fără să înțeleg niciodată

cu adevărat

ce se întâmplă 
pe aici

încă de copil 

am început să aud
mai întâi ca niște șoapte

apoi, din ce în ce mai tare

zgomotele de fond

din jurul meu. -

de atunci
zi de zi

le aud

cerându-mi, barbar

eficiență

productivitate

acumulare
contribuție

dezvoltare

câștig

imortalitate

și mă întristez

de fiecare dată

am fost învățați

prea devreme

și obsesiv
să contăm în această lume

să muncim

în continuu

pentru bunul mers al omenirii

să facem bani

să facem copii

să facem rate la bancă

să ne cumpărăm o casă

cât mai mare

un televizor cât un perete

și multe alte accesorii inutile

apoi să mai facem un împrumut

să mergem în călătorii exotice
extenuante

și să facem un selfie

cu sfinxul

să vadă toată lumea

ce mișto e viața noastră

o zi pierdută

pare imposibilă
pe această planetă

plină de mii de lucruri

de făcut

în fiecare clipă

nu contează dacă

e socialism 
dictatură

sau capitalism -

zgomotele acestea 

ne-au capturat

atât de bine

și fără șanse de scăpare 

într-o viață plină

și atât de goală de sens

care, de mult 

nu ne mai aparține

fără ca noi

să mai avem timp

să ne oprim 

și să înțelegem asta

după mulți ani

de încercări eșuate

am reușit astăzi

să trăiesc o zi

în sfârșit, pierdută

pentru viitorul omenirii:

m-am trezit târziu, după

miezul zilei

în mijlocul săptămânii de lucru

am fumat excesiv

am contemplat îndelung

în gol

am băut o cafea turcească

mare

după care m-am masturbat

plictisit

am băut patru beri reci

în timp de scriam o poezie

și, apoi, am făcut un lucru

de neconceput

în acest trepidant secol 21:

m-am culcat la loc

în timp ce câteva gânduri 

de vinovăție

se îndreptau

prin mintea mea

liniștite  

spre uitare

preaviz de uitare

am plecat în după-amiaza aceea

prea târziu

din mijlocul furiei tale

care mă învăluise

năvalnic

ca o furtună

devastatoare
de ceva vreme

sunetul țipetelor tale

de disperare

și ură

de atunci

când te-ai încuiat în baie

în timp ce îmi strângeam câteva lucruri

în grabă

mi-a hăituit apoi

somnul

ani de zile

și acum te mai aud

uneori

când, neatent

las amintirea ta

să-mi apară în fața ochilor

îți aduci aminte

de certurile noastre prelungi

până târziu în noapte

când mă îmbătam

crunt

ca să nu-ți mai aud

reproșurile pline

de vinovăție?

îți mai aduci aminte

când mi-ai aruncat toate lucrurile

în stradă

de-a valma

și mi-ai spus

cu înverșunare 

să plec?

era două noaptea

începuse să plouă mărunt

și a trebuit să conving

pe cei doi polițiști

amuzați

din patrula de noapte

că e doar o ceartă

de îndrăgostiți

în toți anii ăștia

de când am plecat

din viața ta

am exorcizat cu greu -

agonizant de greu!

în cuvintele

limbajului bizar
al poeziei

toată dragostea ta 

din care nu mai rămăsese 

spre sfârșit

decât ură 

te rog, în încheiere

să consideri acest

poem despre

plecare

care știu prea bine

că nu te va găsi 

niciodată

drept preaviz

iremediabil

de uitare

instrumentar pentru a scrie o poezie

se caută în jurul tău

câteva grame de necunoscut -

orice -

peste care se toarnă 

la cald

un gând proaspăt de 

poezie -

cuvintele sunt inutile 

în acest moment al

procesului.

acestea se amestecă bine 

cu o emoție dintr-aceea

cruntă

din rărunchi -

o simți?!

poate fi

ură

durere

frică

tristețe

dragoste

indiferență

dor

poate fi chiar și bucurie

abia acum

începi să adaugi cuvintele

aproape în transă

ca un bătrân preot al antichității grecești

în fața zeilor săi

fără să-ți pese dacă afară

plouă torențial

este noapte

dacă iubești sau nu

sau dacă donald trump

a declanșat, din greșeală

al treilea și ultimul mare război

al omenirii

după care versurile încep să se scrie

singure

natural

simplu

până când, în sfârșit 

capătă suflet

iar tu te ridici 

epuizat 

în transa ta 

deasupra cuvintelor

și le privești

cu grijă

cum se formează

încet

încet

într-un poem

care nu se sinchisește 

de regulile prozodice 

sau de vremurile în care se naște -

dar care aduce în lume 

atâta armonie

și forță

prin ființa sa

niciodată nu am știut

cu siguranță

ce ingrediente îmi trebuie

pentru a scrie un poem

dar, după mulți ani 

am învățat acest adevăr 

simplu:

poezia adevărată

se scrie onest
din vintre

din inimă

din coaie

se transpiră cu greu

picătură cu picătură

pe hârtie.

e o naștere

ce te chinuie

barbar

și te lasă fără suflu

însă, care 

doar pentru o zi 

te mântuie

miraculos

de singurătate

de toți demonii tăi

și de neplăcerea

cotidiană

de a fi