aveam atâta furie în mine
la 18 ani
încât nu ştiam ce
să mai fac cu ea
încă nu învăţasem
că pot să-mi beau furia
că pot să o înec
în droguri şi poezie
singurele excese pe care le consumam atunci
erau cărţile şi
multe somnifere
pe care le
cumpăram cu regularitate
de la o
farmacistă dubioasă
minţind că sunt
pentru mama mea schizofrenică
într-o zi, sătul
de atâta furie
şi dispreţ pe
mine
am înghiţit două
flacoane de diazepam
mi-am tăiat
venele
şi am adormit
am stat 3 zile în
comă
parcă nehotărât dacă să mă duc
dincolo –
dincolo –
după-aceea am stat 2
săptămâni
la spitalul de nebuni
la spitalul de nebuni
o perioadă legat
de pat
apoi îndopat cu alte somnifere şi calmante puternice.
dormeam atât de
mult în timpul zilei
şi nu mă lăsau să
citesc nimic
aşa că nopţile
stăteam treaz
şi vorbeam mult
cu un coşar bătrân
internat pentru
alcoolism
care uneori mă
ruga să-i frec spatele cu spirt
pe care-l cerşea
într-o căniţă
de la asistenta
de noapte
şi-mi povestea
despre hornurile din oraş –
într-o noapte, din
senin
a scos şomoiagul
lui de coşar
de sub pat
şi mi-a dăruit un
pai din el
„o să-ţi poarte
noroc
doar ai oleacă de
răbdare” -
îmi aduc aminte
bine nopţile acelea
de vară
când mă plimbam
fără rost
şi fumam ţigări
winchester la bucată
luate pe datorie
de la chioşcul
din capătul
aleii părculeţului
de la spitalul de
nebuni
