jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (I)

Prima zi a anului. Stau la o țigară și un rest de cafea rece și ascult, încă amorțit de abuzul de socializare și alcool de cu o seară înainte, petardele de-afară. Uneori tresar la vreo bubuitură mai puternică - nu reușesc să înțeleg nostalgiile unora de a aduce sunete de război în liniștea zilei. Mă decid să nu mă enervez, de data asta, măcar din lene, pe abuzul sonor pe care trebuie să îl îndur.

M-am hotărât, într-un moment de luciditate trăit în ultima săptămână a anului trecut, ca, dacă în continuare nu sunt în stare să mai scriu poezie în ultima vreme, să revin la ”the basics”, la scris jurnal, chiar din prima zi a lui 2020. Așa că, în fiecare seară, chiar dacă am chef sau nu, o să reiau jurnalul ăsta postmodernist, început prin 2004, măcar câteva rânduri de fiecare dată, fie ele cu nimicuri. Resimt, iar și iar, în ultimii ani, ca o lipsă teribilă și o continuă diminuare de sine, faptul că nu mai pot scrie poezie, decât foarte rar, poate una la câteva luni.

Acum câțiva ani, aproape disperat că nu mai scriam deloc, am mers la un psiholog pentru o vară întreagă. Un singur lucru mi-a rămas în cap la finalul acelor întâlniri, chiar dacă am primit de la ea mai multe soluții, pe care am eșuat lamentabil să le aplic: scrisul de jurnal. M-a pus atunci, ca exercițiu zilnic pentru o săptămână, să scriu jurnal, am deschis atunci un blog nou și am tras de mine, zi de zi, să scriu în el. Între timp, am uitat și blogul și parola la el, dar am rămas în continuare, cu aceeași problemă. Dar mă plâng cam mult.