capsatorul galben

nu vreau să mă plâng
dar trec, de ceva timp,
printr-o tragedie personală
de proporții minore
la nivel planetar
care, însă, a lăsat un gol teribil în mine:
mi-am pierdut capsatorul galben
care îmi era partener de viață
de mai bine de 15 ani

de-atunci, viața mea s-a schimbat
cumplit
și ireversibil
ochiul stâng a început să
lăcrimeze excesiv.
din motive egoiste, pe care nu le înțeleg
cel drept funcționează normal
deocamdată -
iar somnul îmi este străfulgerat
de vise emoționante
cu amintiri frumoase despre
mine și capsatorul meu galben mic
pe când capsam împreună foi
și eram fericiți

acum câteva minute
în disperare de cauză
și de prea mult dor
l-am căutat sub birou
deși sunt convins că niciodată
capsatorul meu galben și mic
nu ar face ceva atât de crud încât să se ascundă
mișelește de mine
și să-mi provoace atâta suferință –
nu am găsit acolo decât praful
amintirilor

întrebarea care îmi sfâșie sufletul
acum
pe măsură ce încep să-mi imaginez viața
fără capsatorul meu galben
de-acum înainte
are mult prea multe
consecințe devastatoare pentru viitorul meu
în această lume:
ce voi face cu bietele mici capse
de rezervă
care, fără nicio vină
au rămas fără iubitul nostru
capsator galben?

dansul cărților

e singurul dans pe care

îl mai joc cu entuziasm 

în viața asta -
i-am învățat pașii devreme 

pe la 4 ani

când tata ne citea

mie și soră-mii

câte o poveste 

înainte de culcare

care ne umplea somnul

de vise

despre curajul și faptele

de justiție și lupte

cu turcii cotropitori

ale lui Ștefan cel Mare

e un dans pe care l-am jucat

apoi

ani în șir

la biblioteca orașului

când mergeam la raftul 

lui Jules Verne

și mă ofticam 

în sinea mea de copil

că omul ăsta

nu a scris mai multe cărți

joc, în continuare

dansul cărților

în ultimii anii

prin anticariate

și bibiloteci vechi

oriunde mă duc în lume

unde, ore în șir

valsez, obsedant
fără să mă pot opri

printre rafturile

de cărți vechi

pline de praf

și necunoscut

uneori mă opresc

din dans

cât să scot o carte din raft

trăind emoția exploratorului

care descoperă un nou continent

îi verific, cu pioșenie

pagina de gardă

cercetez, curios, anul apariției

editorul și locul publicării

îi admir ilustrațiile - dacă sunt

citesc puțin din text

ca să iau pulsul scriiturii

apoi o pun, cu atenție, la locul ei

și dansez, în continuare

dansul cărților

e trist faptul că 

singurul lucru

care îmi mai ridică pulsul 

și mă emoționează

de fiecare dată
după aproape 40 de ani
interminabili
de existență

este acest

dans al cărților

pe care îl joc cu poftă

în biblioteci

cu rafturi de cărți vechi 

și legătorii de piele 

de sute de ani

până mă răpune timpul

pofta de o țigară

sau foamea de întuneric

castelul hawthornden

îngropat în liniștea unui castel

scoțian străvechi

din secolul al XV-lea

alături de războinici picți,

ascunși în cavernele 

din prăpastie,

de cavaleri medievali

și de poeți aristocrați

ai casei regale

încep să mă pierd

atom cu atom

în crăpăturile zidurilor înalte 

de apărare

și în portretele severe

care mă urmăresc cu privirea

sinistru

prin toate încăperile

castelului

supus unui tratament

copleșitor de brutal 

de tihnă castelană,

găzduit într-o cameră nobiliară 

de aproape două săptămâni

cu cine elegante de 3 feluri

și vinuri franțuzești de soi

în maiestuoasa sala de oaspeți 

a castelului,

înconjurat de statui anonime

de peisaje mirifice 

cu natură sălbatică,

cuprins de liniște

și de lipsa oricărei presiuni

de a trăi

a munci

sau de a scrie ceva

încep, încet încet

pe nesimțite

să-mi pierd mințile

de prea mult bine

medieval

amuzat, realizez, 

cum gândurile îmi sunt inundate 

de pofte vulgare 

de aglomerație urbană

asfalt murdar

poluare

și de cârciumi jegoase

în care se țipă strident.

de semafoare

care să-mi dicteze mișcarea

de miros de benzină

și de transpirație în autobuzele

supra-ocupate

blocate în trafic

în drumul lor spre 

cimitirul

de la marginea orașului

unde ploaia și vânturile aspre, de iarnă

au șters, în mod repetat

de pe mormîntul meu

orice urmă de identitate

pe care am ocupat-o

temporar

în lumea asta

dorinţă

cum aş vrea

să-ţi ating chipul

să-ţi sărut fruntea gânditoare

să mă uit cu smerenie

în ochii tăi

să joc darabana cu degetele

pe spatele tău

să-ţi simt sânii strâns lipiţi

de pieptul meu

să mângâi partea interioară

şi catifelată

a coapselor tale

şi să-ţi miros porii respirând

în pielea mea

cum aş mai vrea

să te alint

şi apoi să te cert

cu duioşenie

să-ţi urmăresc toate surâsurile

şi încruntările

cu îngrijorare

să adulmec, satisfăcut

respiraţiile liniştite ale inimii tale

şi să le număr

una câte una

până le pierd şirul

cum aş vrea

să-ţi prind sufletul

mişeleşte

să-l încătuşez

de-al meu

şi să-l eliberez doar câte 10 minute

în fiecare dimineaţă

necondiţionat

doar pentru a te face

să-ţi doreşti şi mai mult

închisoarea îmbrăţişării mele

nobel contra nobel

totul a început pe

ritmul îndrăcit

al baladei ”hurricane”

a indiferentului premiat nobel

în literatură

pe anul trecut

intram în a patra zi

de băut fără oprire –

nu cred că aveam vreun motiv întemeiat

pentru asta

aproape niciodată nu am avut vreunul

ca să mă îmbăt

pur și simplu nu am nimic altceva

mai bun de făcut

în seara celei de-a patra zi

de binge drinking

eram atât de plictisit și beat

la subsolul unui bar 
jegos de rockeri

când am auzit ritmurile baladei

și am crezut că văd fantoma

lui Alfred Nobel însuși

certându-se cu marele Bob

cred că am spus cuiva

la masă

despre nobila întâlnire

iar râsetul incredul m-a atins
aşa de tare

în amorul propriu

încât am pornit obișnuita

bătaie de bar –

întotdeauna le pierd
fiindcă nu ştiu 
să mă bat

ceea ce însă nu mă împiedică niciodată

să le provoc

când m-am dezmeticit

cu un maxilar spart

și plin de sânge

în zadar am încercat

să-i explic jandarmului indiferent

care-mi nota datele pentru amenda

regulamentară

că l-am văzut pe inventatorul dinamitei

acuzându-l înverșunat pe Bob

că acesta nu dă nici doi bani

pe marea onoare pe care i-a acordat-o 
anul acesta -

iar flegmaticul poet îi răspundea

cu aceeași replică

de fiecare dată:

”the answer, my friend

is blowing in the wind!”

și acum sunt convins

că întreaga scenă s-a petrecut

în realitate

atunci

la subsolul acelui bar

jegos de rockeri -

de aceea o și povestesc aici

în semn de protest

față de faptul că

această întâlnire nu este posibilă

sonet pluvial anapoda

plouă neîncetat

de două zile -

parcă și cu un pic de ură

însă, spre nemulțumirea mea

viața

își vede în continuare
de treabă

încercând astăzi

să fiu productiv

am ieșit din casă

împotriva voinței mele

pe când încercam să mă feresc de ploaie

am uitat să mă feresc

de oameni

și, din neatenție

am căzut în ambuscada

unei discuții atât de plină de
cuvinte
și totuși atât de goală

ce îmi dădea o senzație

tot mai pronunțată de vomă
și un sentiment 
de tânjire spre uitare

pe măsură ce discuția progresa
inexorabil

spre…nimic

tristețea mea de joi seara

tristețea mea de joi seara

mi-a intrat adânc

în măduva oaselor

de prea mult timp -

o simt în fiecare dimineață

când mă trezesc

și apoi în fiecare seară

când mă chinui să adorm

tristețea mea de joi seara

nu este nici măcar

a mea

este tristețea omului

postmodern

de pretutindeni

pe care o aud
o simt

și o miros

în orice atom de materie

și particulă de praf

oriunde fug prin lume

încercând să tot scap de ea

atât de plictisit

din cauza rutinei

a alergăturii

și al inutilului instalat implacabil

în cele mai mărunte

lucruri pe care le fac

și chinuit să țin pasul

cu ritmul tot mai rapid

al acestui secol minune

în care unii zic

că sunt norocos să exist

sunt nevoit să mă întorc

zi de zi

la nenorocita mea de tristețe

de joi seara

care nici măcar nu este a mea