luni, 6 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (V)


Azi noapte, târziu, a mai apărut un cititor al jurnalului. O fostă iubită, mi-a scris aseară, dar eram prea beat să îi răspund. Nici nu am de gând să-i răspund. De fapt, e impropriu spus o iubită. E o femeie cu care am făcut sex ocazional de câteva ori, acum câțiva ani. N. era prietena cea mai bună a viitoarei neveste a unui prieten bun de-al meu, care a avut ideea genială să ne cupleze. Am mers, toți, un weekend la o cabană undeva prin Vrancea, unde am cunoscut-o prima oară. După acel weekend, am continuat să vorbim și eu i-am spus că îmi place de ea, dar nu vreau să fiu într-o relație în acel moment. I-am mai zis că îmi lipsește partea sexuală a unei relații și dacă este disponibilă pentru asta, mi-ar plăcea să ne vedem. Discursul meu sincer nu a speriat-o sau indignat-o, așa că am început să ne vedem aproape săptămânal și să stăm împreună o noapte la un hotel sau pensiune prin Bacău, unde făceam sex de 3-4 ori și beam mult. Mai exact, eu eram cu băutul, mă pricep bine de tot la asta și la relații ocazionale.

După mai multe întâlniri, poate 6, poate mai multe în acea vară, N. a început să emită pretenții de o relație cu mine, să ieșim și ziua, să mergem la plimbare, la un film etc. Eu i-am replicat că nu ăsta a fost contractul verbal inițial dintre noi, așa că a început să fie foarte agresivă verbal cu mine, să mă înjure și să mă facă în toate felurile, apoi a mutat scandalul la logodnica prietenului meu, făcându-mă porc, bețiv, un nenorocit....e foarte vocală și stridentă lingvistic când e nervoasă. Nunta prietenului meu urma să fie în câteva luni, eu trebuia să fiu cavaler și ea domnișoara de onoare. Măcinată de o furie imensă, pe care nu a mai putut-o stăpâni, poate că nici nu a încercat, și-a băgat picioarele în ea de nuntă, nu a mai venit și a încetat cu totul relația de prietenie cu nevasta prietenului meu, ca răzbunare față de mine și de situație. Ei doi nu s-au supărat pe mine, ci pe ea, fiindcă a ales să abordeze în maniera asta ceea ce a fost ”relația noastră”. Însă nevasta lui nu a mai încercat, de atunci, să-mi mai aranjeze întâlniri, bănuiesc că nu mai are prietene de aruncat din viața ei.

Acum, N. e plecată în Anglia, la muncă. Uneori, la câteva luni, îmi mai scrie pe facebook, când își aduce aminte de mine și își consumă vitriolul acumulat din viața ei pe furia veche pe mine, spunându-mi cuvinte grele, că mă urăște și vrea să mă vadă mort, ba că poeziile mele put, ori că sunt un puroi otrăvit, am o grămadă de monologuri de-ale ei martore pe mess. M-a blocat și deblocat de nu mai știu câte ori pe Facebook, totdeauna îmi spune când face asta....eu nu mă implic deloc în dansul ăsta psihotic al ei. Am încetat să-i mai răspund de câțiva ani, e greu să țin pasul cu ea la astfel de conversații și o las să-și vadă de treabă. Sunt mulțumit de faptul că îmi scrie și dă tot ce e mai rău din ea afară, în monologurile ei grele pe chat-ul meu, e mai bine decât să o găsesc în fața ușii într-o zi, cu un cuțit în mână, pregătit special pentru mine.

Aseară mi-a scris să-mi spună că a început să-mi citească mizeriile de postări de jurnal și de ce nu mă mișc mai repede cu scrisul, că nu mai are ce să citească. Încă un cititor mulțumit, mi-am zis! Așa că mă opresc aici în seara asta și o să-i închin această zi de jurnal de poet incapabil să mai scrie poezie lui N., în amintirea nopților noastre electrizante de sex și băutură, în care, deși am respectat înțelegerea noastră inițială, poate prea la literă, mai cred că am fost rău și indiferent față de tine și de demonii din mintea ta - sper ca, într-o zi, să-ți scriu o poezie.

duminică, 5 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (IV)


M-am trezit greu azi, cu silă. De 3 săptămâni nu am mai trimis niciun colet de cărți pentru anticariat, din cauză că țara și ințiativele private au fost paralizate de sărbători, cu foarte multe libere, iar oficiile poștale și curierii au fost în vacanță, cu intermitențe de câte o zi-două de lucru pe săptămână, în care totul a fost foarte congestionat....am preferat să stau majoriotatea timpului izolat, în casă, să mă ascund de nebunia din această perioadă. Însă comenzile au continuat să vină, le-am înregistrat, una câte una, și m-am trezit azi că am 26 de colete de trimis pentru mâine și marți.

Am sunat azi și am scris mesaje într-o veselie tristă, pe toți 26 clienți, toți au confirmat comenzile, minus unul, care a anulat, iar peste o oră m-a căutat că totuși să-i trimit cartea, o ediție de lux Eminescu de ”Poezii”, cu binecunoscutul portret al lui Eminescu, tânăr și năvalnic, impresionant de fiecare dată când îl văd....cred că avea 19 ani în el. Am apucat să fac și 6 colete. Cert e că acum sunt semi-epuizat, e vreo 9.30 seara, mă bântuie o durere surdă de cap și scriu rândurile astea, ca să pot să închei ziua și să mă apuc de băut.

În fiecare seară același ritual: merg pe balcon, mă pun în fața laptopului, la vreun film, de regulă pe Netflix, fumez un trabuc și aproape jumătate de pachet de țigări și beau whisky până mă îmbăt. În ultima vreme, mă lupt cu un serial japonez, Midnight Diner - Tokyo stories. E scurt, aprox. 25 de minute fiecare episod, care poartă numele unui fel de mâncare specific tradițional japonez. În jurul felului de mâncare servit la acest restaurant, deschis doar pentru cei întârziați în noapte, între 12 noaptea și șapte dimineața, se spun povești de viață între comeseni, uneori drame, alteori cu final fericit, dar întotdeauna cu un tâlc. Toată atmosfera îmi aduce puternic aminte de cele 9 povești fabuloase din ”Hanu-Ancuței” lui Sadoveanu, între oaspeții de la han, în jurul focului de seară....am aceeași senzație la serialul meu japonez ca și de la Sadoveanu, de nostagie plăcută, de spațiu protejat mitic și de bucuria aceea de a sta într-un cerc, în jurul focului, seara, pe un cer senin.

sâmbătă, 4 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (III)


Ieri nu am mai scris în jurnal, mi se blocase mintea de la porcăriile aride pe care le-am tradus vreo 4 ore în continuu: un contract de muncă, un extras de cont, o recomandare profesionala și 27 de fluturași de salariu. Nu știu cum am norocul să dau frecvent de job-uri de genul ăsta, care mă bagă în pământ psihic. Tactica mea din ultimii ani a fost aceeași: lucrez, ca traducător de engleză, liber-profesionist, am ajuns să practic tarife mari pentru Bacău, după 12 ani de experiență, ca să încerc să fac o selecție de clienți.  Când sunt căutat cu traduceri tehnice, legale etc, ce presupun un volum mare de muncă, nu refuz, dar îmi dublez, instant și cu nesimțire, tariful, care, inițial, e deja mare, ca să pot fi refuzat de client. Problema e că am căpătat o oarecare reputație de bun profesionist în Bacău, spre neplăcerea mea, și foarte rar se întâmplă să fiu refuzat. Clientul pentru aceste traduceri, un român la vreo 50 de ani, stabilit în Anglia de mult timp, mi-a spus în față că fusese, în aceeași zi, la alte 2 birouri de traduceri din centrul orașului, care i-au cotat exact la jumătate pretul traducerii dat de mine pentru aceleași documente. Mi-a zis că nu a avut încredere, de aceea preferă să mă plătească pe mine dublu, ca să elimine șansele de a avea documentele respinse pe motiv de traducere incorectă.

Azi-noapte, mă apucasem de băut și nu reușisem încă să mă amețesc când mă caută o prietenă, îmi trimite mesaj că unde e postarea de jurnal pe ziua de ieri. M-a surprins să aud faptul că am cititori ai jurnalului, probabil e singura, altcineva nu a mai zis nimic, deși blogul jurnalului e public. Am pus un link pe Facebook cu prima zi, dar mi s-a părut destul de indecent să fac asta și am șters linkul ulterior. Nu știu de ce ”indecent”, în condițiile în care am poezii în trecut care frizează orice normă de indecent în exprimare.

Urmăresc de ceva timp dinamica unui grup de 4 băieți, care joacă mingea zilnic în fața blocului. Au în jur de 7, 8 spre 10 ani, îi urmăresc în timpul zilei de fiecare dată când ies la o țigară. Liderul grupului, surprinzător, nu e cel mai mare băiat, ca fizic, ci chiar cel mai mic...e un puști simpatic, cu un fes de două ori mai lung decât capul lui. A ajuns să se impună prin abilitățile lui de fotbalist, driblează excelent și are un șut năpraznic...el decide echipele, el execută loviturile libere. Mă amuză fesul lui țuguiat și entuziasmul cu care se aruncă în orice duel, chiar dacă e depășit fizic, are o răutate pozitivă în atitudine.

Am fost azi la tenis, suntem 4 prieteni, jucăm tenis de câmp în fiecare sâmbătă, la o sală de sport a unui liceu din oraș, pentru aprox. 2 ore. În sezoanele calde, jucăm afară, pe un teren sintetic, la același liceu....facem asta de vreo 3 ani împreună, doar a patra persoană diferă uneori. Comparam în minte mai devreme dinamica grupului celor 4 băieți mici fotbaliști și pe a noastră, la tenis....diferența cred că e de atitudine față de joc: ei joacă cu ambiție și încrâncenare, să câștige, iar noi, înceți și fără prea multă ambiție de a învinge, preferăm să râdem deseori și evităm voit certurile ce se nasc invariabil în orice competiție, preferând să cedăm în favoarea celuilalt decât să ne agățăm orbește de versiunea proprie asupra a ce s-a întâmplat.

joi, 2 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (II)


Zi plănuită a fi lungă astăzi. Mi-am propus să încep munca în forță în a doua zi a anului. Am o traducere scadentă sâmbătă și am încercat să mă motivez s-o lucrez de dinainte de Crăciun....e treabă de 7-8 ore. Așa că, în spirit de eficiență maximă, m-am trezit la 12.30 după-amiază, m-am mocăit vreo oră la cafea, apoi încă jumătate de oră la o omletă. Fără motive să mai amân treaba, am mai stat pe Facebook vreo 2 ore, cu pauze de țigară, evident.

În sfârșit, pe la 4 m-am apucat de treabă, ca să fiu întrerupt, o oră mai târziu, de vizita popei de Bobotează. E un tip tânăr, un pic cam plin de sine, am aflat, întâmplător și cu stupoare, că îl cheamă Ignat, ceea ce se potrivește mănușă cu reputația meseriei lui....dar sunt răutăcios. Ca în fiecare an, când vine, știind de îndeletnicirile mele de anticar, mă roagă și acum să-i arăt ceva deosebit, de natură religioasă. Azi i-am arătat un ”Octoih Mare” din 1902, ce conține slujba de Înviere și pentru alte sărbători creștine mari. Ca de obicei, s-a uitat cu mare interes la pagina de titlu, a citit cu glas tare un fragment aleatoriu din interior, mi-a tras un ghem de busuioc sfințit de cap, pentru care eram pregătit sufletește, mi-a strâns mâna, și-a luat șpaga și s-a cărat.

Am reușit azi să traduc doar 3 pagini, mâine sper s-o rezolv mai repede cu procrastinarea, inevitabila și dureroasa procrastinare, care mă ucide încetișor. Pe la 7.30 a venit pe la mine un fost elev de-al meu, colecționar de carte, timbre și bani vechi, stabilit în București. Mi-a adus 2 prime ediții de Bacovia pe care le comandasem online de la cel mai tare anticariat din țară, Anticariat Unu din București. Le-a ridicat el pentru mine, l-am rugat să le verifice condiția, căci am mai pățit cu cei de la Unu care, din indolență, uneori postează poze vechi pentru ce noutăți le intră în magazin...le-am răsfoit cu mare plăcere bibliofilă, deși le-am mai avut de multe ori pe mână. După câteva păhărele de whisky luate împreună cu el, am rămas singur și am venit la calculator, să-mi fac datoria față de jurnalul ăsta și față de ce urmă de scriitor a mai rămas în mine.

miercuri, 1 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (I)


Prima zi a anului. Stau la o țigară și un rest de cafea rece și ascult, încă amorțit de abuzul de socializare și alcool de cu o seară înainte, petardele de-afară. Uneori tresar la vreo bubuitură mai puternică - nu reușesc să înțeleg nostalgiile unora de a aduce sunete de război în liniștea zilei. Mă decid să nu mă enervez, de data asta, măcar din lene, pe abuzul sonor pe care trebuie să îl îndur.

M-am hotărât, într-un moment de luciditate trăit în ultima săptămână a anului trecut, ca, dacă în continuare nu sunt în stare să mai scriu poezie în ultima vreme, să revin la ”the basics”, la scris jurnal, chiar din prima zi a lui 2020. Așa că, în fiecare seară, chiar dacă am chef sau nu, o să reiau jurnalul ăsta postmodernist, început prin 2004, măcar câteva rânduri de fiecare dată, fie ele cu nimicuri. Resimt, iar și iar, în ultimii ani, ca o lipsă teribilă și o continuă diminuare de sine, faptul că nu mai pot scrie poezie, decât foarte rar, poate una la câteva luni.

Acum câțiva ani, aproape disperat că nu mai scriam deloc, am mers la un psiholog pentru o vară întreagă. Un singur lucru mi-a rămas în cap la finalul acelor întâlniri, chiar dacă am primit de la ea mai multe soluții, pe care am eșuat lamentabil să le aplic: scrisul de jurnal. M-a pus atunci, ca exercițiu zilnic pentru o săptămână, să scriu jurnal, am deschis atunci un blog nou și am tras de mine, zi de zi, să scriu în el. Între timp, am uitat și blogul și parola la el, dar am rămas în continuare, cu aceeași problemă. Dar mă plâng cam mult.

duminică, 28 iulie 2019

letargie


te trezești vreodată
știind că,
oricâte eforturi ai face
azi nu te vei putea conecta
la viața ta?

înțelegi atunci, dureros
că nu îți mai aparții
în această zi
nu mai ai familie
loc de muncă
identitate
speranță
și începi să tânjești
cu tot sufletul tău
spre uitare?

poți să vezi cum sufletul tău se ridică
în momentul acela
încet
deasupra corpului tău
și te privește, scârbit
cum exiști
fără justificare?

ahhh!
și simți cum ești invadat
barbar
de letargia aceea cruntă
ca o fierbințeală în corp
care îți taie orice elan
de a munci
de a iubi
de a te înfuria
de a mai lupta –
îți apare atunci, în minte, și ție
gândul acela violent
că îți dorești să te dezintegrezi
naibii
în neant
decât să mai trăiești
măcar o secundă
în afara lumii acesteia
în care buletinul tău pretinde că
încă exiști?

duminică, 19 mai 2019

două muște făceau sex mai devreme în public


două muște făceau sex mai devreme
în public
pe plasa de geam
în miezul zilei
în timp ce eu îmi consumam
în liniște
depresia de primăvară

două muște făceau sex mai devreme
în public
indiferente la faptul
că viața s-a mutat, de ceva timp
pe facebook
instagram
și twitter
prin mișcări delirante ale degetului arătător
în sus, în jos
dreapta, stânga
într-un ritm îndrăcit
de 4G pe internet

două muște făceau sex mai devreme
în public -
m-am uitat o vreme la ele
și, lipsit de alte ambiții sociale
fără să le deranjez
m-am apucat să scriu o poezie despre ele

două muște făceau sex mai devreme
în public
pe plasa de geam
pentru muște și țânțari
sfidând, cu o ironie teribilă
prejudecățile urbane
gravitația
și rolul de protecție al plasei
pentru muște și țânțari