jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (XIV)

Scrisul e o luptă continuă cu pagina albă și cu îndoielile scriitorului față de ceea ce scrie. De fiecare dată e la fel. Cel puțin pentru mine. Lucrurile stau diferit pentru fiecare scriitor. Balzac, de pildă, scria pe bandă rulantă, câteva zeci de romane anual și le publica, în foileton, în revistele vremii, câștigându-și existența astfel. Dostoievski scria extrem de greu, fiind un perfecționist aproape maniacal, de aceea a și scris puțin. Alexandre Dumas a dus conceptul de scriitor la un cu totul alt nivel: angaja alți scriitori, minori, le prezenta ideea romanului, aceștia îl scriau și, la final, făcea corecturile în stil propriu și publica textul cu numele său....mi se pare că el a inventat termenul de ”ghostwriter”. Am fost și eu angajat, cu salariu, ca ghostwriter, cu ceva timp în urmă, însă am eșuat lamentabil și mi-am dat demisia după o lună și jumătate. Acum, stau de jumătate de oră în fața paginii deschise de jurnal pe azi, gâtuit de gândul parșiv dacă ceea ce scriu aici, zi de zi, are rost. 

Azi am vândut două tablouri, unul la cineva din oraș, client mai vechi, altul trimis la Râmnicu-Vâlcea. Tablou abstract, de format mare, peste 1 metru lungime...m-am chinuit aproape o oră cu ambalatul lui, ca să nu fie probleme la transport. De aceea prefer cărțile, sunt ușor de împachetat și dus la poștă sau curier. Îmi vine greu, ca anticar, să fac toată munca de unul singur: achiziții, fotografiat, făcut descrierea produsului, postat pe website, Facebook, pe Okazii, pe OLX, preluat comenzile, vorbit cu clientul, scos produsul de la vânzare de pe website, Facebook, Okazii, OLX, ambalat, mers la poștă sau curier pentru livrare, mers apoi iarăși la poștă sau curier, pentru a prelua banii. Dacă mai dau și de un tablou ca cel de azi, la care numai ambalatul îmi ia o oră, mi-a făcut ziua. Trebuie să fac niște schimbări curând, ori un partener anticar ori să angajez pe cineva. Dar mă plâng prea mult pentru cineva care muncește în domeniul care-l pasionează.

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (XIII)

Azi m-am ambiționat și n-am făcut nimic. Și am făcut asta cu atâta satisfacție. M-am trezit destul de devreme, pe la 10.30, mi-am consumat pe îndelete ritualul de cafea și 3 țigări și, apoi, am lâncezit ore bune apoi, citind sau frecând facebook-ul semi-psihotic. De  fapt, am făcut mai mult decât nimic, pentru ca absolut nimic să nu amențințe planul meu perfect de lâncezeală existențială generalizată, decis pentru decada patruzeci a existenței mele....am încheiat definitiv o colaborare de anul trecut, care, după mai bine de două luni de pauză, trebuia să reînceapă. Deși nu am muncit foarte mult în viață, comparativ cu media celor de vârsta mea, m-am săturat de a mai lucra pentru altcineva....ca să fiu onest, chiar și pentru mine. Dar nu voi renunța la mine, să lucrez pentru mine însumi, adică pentru anticariat, fiindcă m-am descoperit a fi un șef destul de bun, tolerabil și deschis la o abordare inedită a conceptului de ”muncă”: îmi acord numeroase pauze și concedii plătite, dacă nu am chef într-o zi să muncesc, îmi acord ziua aceea liberă, foarte rar mă cert că nu sunt pe cât de productiv aș putea fi. Lucrez cam trei ore pe zi în medie, rareori mai mult, deseori mult mai puțin...e un aranjament care funcționează bine până acum, iar, financiar, această abordare care, la prima vedere, pare neortodoxă, funcționează satisfăcător pentru mine.

Astăzi am fost și mai generos cu mine: am dormit trei ore la amiază, apoi m-am uitat, cu interes profesional, la un documentar despre un anticar din Anglia, Drew Pritchard, care e urmărit de un echipaj de filmare Discovery cum își face treaba. În esență, face cam ce fac și eu, dar la un nivel superior.....are multă energie și ambiție. Nu se ocupă de cărți, ci de artă decorativă, mobilă, sculpturi, tablouri, are un depozit imens și un magazin de antichități, cu șase angajați... un evaluator, doi vânzători, un manipulator, un restaurator pe mobilă și unul pe metal. Cu un camion mare și însoțit de un manipulator-șofer foarte simpatic, pe nume Tee, bate toată Marae Britanie, pe la târguri, alți anticari, fabrici și clădiri vechi, conace de țară sau oameni care dau de site-ul lui și îl invită să facă achiziții. Șoferul lui face cele mai nepotrivite glume, atât de proaste uneori încât până și anticarul nu se poate abține să nu râdă, dar e evidentă prietenia legată între cei doi. Emisiunea se numește ”Salvage Hunters”, o urmăresc aproape în fiecare seară, mă relaxează teribil și am băgat-o în fișa postului meu de anticar leneș.

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (XII)

Luni e ziua mea cea mai aglomerată, de obicei, când lumea vrea să rezolve toate problemele universului și telefonul meu începe să sune parcă mai enervant decât în alte zile. De aceea, prefer să mă ascund în casă, tot mai lipsit de chef de productivitate la cote înalte, în ultimii ani. Azi am băut multă cafea și am fumat excesiv, ascultând postul meu favorit, Classic FM. Am reușit să fiu productiv totuși și m-am ocupat de două manuscrise, cumpărate anul trecut de la un colecționar din București, de la care am luat un lot de aproximativ 30 de manuscrise, scrisori și cărți poștale, care m-au costat foarte mult atunci. Dar mi-au trecut prin mână niște manuscrise excepționale: Tudor Arghezi, Hortensia Papadat Bengescu, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Simion Mehedinți, Ilarie Voronca, Elvira Popescu etc.

Colecționarul, ca și caracter, e un personaj foarte pitoresc, am văzut asta la mai toți colecționarii de la care fac achiziții pentru anticariat, cred că viciul ăsta te alterează iremediabil și te face o figură pentru ceilalți. E un viciu costisitor și, uneori, plin de meschinărie și trăsături negative de caracter, devii suspicios, invidios, lacom. Partea bună e că această pasiune te bagă într-o grămadă de situații inedite și te învață, în permanență, istorie, literatură, geografie....în permanență dai de ceva nou. Omul de la care am luat manuscrisele e un profesor universitar pensionat relativ recent, înca mai conduce doctorate în București, fost director pe la multe instituții în perioada comunistă, care a acumulat o colecție absolut impresionantă de-a lungul anilor. A dat de mine cumpărând online ceva din anticariatul meu la un moment dat și, de mai bine de 2 ani, merg periodic, de 3-4 ori pe an în București, mă întâlnesc și cu alți colecționari și trec și pe la el, de unde mai cumpăr ceva prime ediții, manuscrise, fotografii foarte vechi.....de pildă, tot în vara trecută, am reușit să iau de la el, odată cu manuscrisele, o fotografie din tinerețe, final de secol XIX, a ultimului țar Romanov al Rusiei, Nicolae al II-lea.

E un tip de modă veche, care ține la ceremonial, vizitele sunt întotdeauna aranjate cu 2-3 săptămâni înainte, iar când ajung la el, nu începem discuția cu afaceri, direct. Mai întâi, timp de aprox. o jumătate de oră, servim o cafea, alune și ciocolată și vorbim vrute și nevrute, doar politețuri, bârfe literare, nimic despre scopul vizitei mele. Are niște povești fantastice despre vechii anticari ai Bucureștiului și despre colecționari celebri din epocă. Apoi îmi arată, una câte una, pe îndelete și cu mândrie, piesele de care s-a hotărât să se despartă de această dată. Își iubește colecția cu pasiune și e vizibil faptul că se desparte foarte greu de ce îmi arată și e dureros de fiecare dată pentru el.....mi-a mărturisit, cu multă candoare, că pensionarea i-a afectat serios veniturile și nu poate renunța la stilul de viață cu care s-a obișnuit. Însă fiecare lucru pe care mi-l cedează, contra cost, evident, îl face să mai moară un pic, ca și cum ar tăia acea carte fizic, din corpul lui.

Apartamentul lui este imens și absolut ticsit de cărți peste cărți, rafturi înalte sau pur și simplu teancuri ticsite periculos, peste care mai doarme, uneori, motanul lui bătrân în timpul vizitelor mele, iar pereții sunt acoperiți de tablouri, picturi vechi, una lângă alta. Negocierile sunt întotdeauna foarte dure și intense, fiindcă știe foarte bine ce are în colecție și care e valoarea lor de piață. S-a întâmplat de mai multe ori să nu ne înțelegem la preț și să pierd niște cărți sau manuscrise la care mă gândesc și acum cu o nostalgie dureroasă. Întâlnirile cu el durează întotdeauna mult, am stat și patru ore acolo, am impresia că mă place, oarecum, și nu a dat niciodată semne că trebuie să plec...ies întotdeauna din apartamentul lui epuizat mental, dar fericit când reușesc să prind ceva de mare calitate. Stau și mă întreb acum dacă meseria de anticar pe care o practic de atâția ani, care s-a născut dintr-o pasiune de colecționar, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, m-a făcut și pe mine mai ciudat în ochii celorlalți.

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (XI)

Sunt uimit în ce stare de dependență am ajuns față de internet. Azi a căzut internetul, aproximativ o oră, pe la ora prâzului și starea de moleșeală, pe care o trăiam în fiecare duminică, s-a evaporat instant în momentul în care am citit anunțul fatidic pe monitorul calculatorului: ”You are not connected to the internet”. Totul s-a schimbat în acel moment. M-am trezit izolat, complet singur, ca un Robinson Crusoe pe o insulă pustie, într-o stare de febrilitate acută și de semi-panică. Am dat restart de nu știu câte ori la calculator, am scos și am băgat cablurile de la aparatul wi-fi de nenumărate dăți, l-am resetat de 3 ori, am scos și am băgat în priză totul din spatele calculatorului, în mod repetat, psihotic, în speranța că zeii internetului vor fi miloși cu mine. Nimic!

Disperat, am sunat pe M., cel mai bun prieten al meu, care, spre norocul meu, e și IT-ist. După ce m-a pus să mai scot și să bag în priză încă o dată totul și să resetez wi-fi-ul, a părăsit tihna căminului familial de duminică și a venit la mine, să rezolve situația, probabil simțindu-mi disperarea. Jumătate de oră mai târziu, după ce a meșterit peste tot și după un apel la furnizorul de internet, zeii online-ului mi-au zâmbit din nou, așa că ne-am apucat de băut, mai mult eu, ca să fiu corect, și de povestit, căci ne vedem destul de rar, doar la întâlnirile noastre săptămânale de tenis. După ce a plecat, mi-am făcut o cafea și, în ciuda alcoolului băut anterior, am avut cea mai productivă zi de anticariat de foarte mult timp încoace, poate ca o compensare pentru ora de internet pierdută nemilos azi....sau poate ca reacție subconștientă la frica de a păți acest lucru în viitor.

Îmi aduc aminte de epoca trecută, de acum 20 de ani, ca de o altă eră istorică, eram când eram student în Iași și nu aveam telefon mobil, calculator sau o adresă de email...și eram foarte bine, citeam mult, făceam lungi plimbări, mă duceam la teatru și îmi atacam limitele de timiditate în permanență, făcându-mi prieteni noi și socializând frecvent. Din punctul ăsta de vedere, mă simt norocos să fi trăit 3 perioade istorice distincte: 10 ani de copilărie în comunism, cu privațiuni de tot felul, în care totul era uniformizat și controlat de sistem, apoi încă zece ani de adolescență într-un capitalism sălbatic și pseudo-democrație, când am citit tot ce prindeam în mână cu o foame teribilă, refugiat permanent în alte lumi, fiindcă bomba emoțională care a fost adolescența pentru mine era departe de orice control. Ultimii 20 de ani au schimbat fantastic totul, trăiesc în cu totul o altă lume față de când aveam 7 ani și începeam școala, cu cheia de la apartament legată cu sfoară, pe sub cămașă, în toamna lui 1986. Am acum trei vicii care mă consumă total, fără nicio rezistență din partea mea: alcoolul, internetul și somnul. O oră fără internet astăzi a echivalat cu moartea mea, cu eliminarea identității mele din lume....îl înțeleg un pic mai bine acum pe Lazăr, cel înviat din morți de către Hristos, oare a trăit același sentiment puternic de recunoștință, ca mine azi, când am reînviat în mediul online....sau a înjurat, filosofic, împotriva încălcării nerușinate de către fiul lui Dumnezeu a ordinii acestei lumi?

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (X)

M-a trezit azi apelul insistent al telefonului, în jur de 11.30. Un român stabilit în Londra de mai mulți ani, care și-a făcut casă într-un sătuc de pe lângă Bacău. Are de vânzare în jur de 50 de cărți, peste o mie de cărți poștale vechi și mai multe timbre. Convins că nu are mai nimic de valoare, îi cer niște poze pe whatsapp, îmi trimite la o parte din cărți, între care una mă captivează, o carte de călătorie în Egipt, din 1803, cu niște ilustrații care m-au făcut efectiv să mă dau jos din pat. Rog un fost elev de-al meu, cu care mă mai văd și joc tenis de câmp când e liber sâmbătă, să mă repeadă cu mașina acolo. Sătucul e atât de obscur ascuns pe un deal, încât un drum de 15 minute s-a transformat într-o oră, 2 aplicații de GPS s-au făcut de rahat și am apelat la metoda tradițională: întrebatul oamenilor pe uliță....a fost nevoie de 6 oameni care să ne îndrume unde trebuie.

Românul anglicizat, căci amesteca, iritant, cele două limbi în discurs, avea doar acea carte de călătorii cu o valoare reală, restul fiind cărți de artă în engleză și franceză de prin anii 70-80, timbre smulse de pe cărți poștale și scrisori și o plasă de cărți poștale circulate, toate vizibil furate sau găsite la gunoi prin Anglia. Îi fac o ofertă decentă pe o parte din ele, la care el se ofuschează la mine, spunându-mi că numai pe volumul acela vechi din 1803, cineva i-a oferit 2500 de euro....dar el îmi oferă tot ce are exact pe suma asta, fiindcă îi par a fi un tip de treabă. M-am indoit de generozitatea lui, dar mi-am ascuns gândurile și am plecat fără să mai negociez nimic: când dai de cineva care e convins că are ceva foarte valoros, e o luptă cu morile de vânt să-l mai faci să se răzgândească.

Tenis azi, mai bine de o oră și jumătate, am alergat mai mult ca de obicei, am vrut să câștig. Am luat bătaie cu 3-0 la seturi. Ajuns acasă, am stat leșinat în pat vreo 2 ore, uitându-mă la un meci din Premier League (Anglia) și meditând la faptul că nu mi-a ieșit nimic azi. Nici măcar însemnările de jurnal scrise pentru astăzi, care mi se par foarte seci la recitire. Mă duc să beau ceva, să-mi relaxez mușchii picioarelor, dar mai ales, mintea....o simt îmbâcsită și lipsind sens.

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (IX)

Greu de urnit existența în unele zile. M-am trezit dimineață, de fapt pe la 11 și n-am reușit să mă scutur de inerția somnului toată ziua. Am încercat să mă motivez să fac ceva, n-am reușit decât să beau o cafea și să scriu un email. În rest, am stat și m-am uitat în gol, citind un ziar online și frecând menta pe facebook, cu o vagă speranță că o să mă apuc să fac ceva, orice, la un moment dat. Unele zile, însă, sunt destinate să le lași să moară din inerție. Un pic înainte de ora 3, m-am decis să renunț la această vineri și să mă culc. Cum am luat decizia asta, aproape instant am primit un email cu o traducere făcută pentru mine, ce mi-a amintit că, totuși, trebuie să fac ceva astăzi, de care uitasem. Să explic: sunt profesor de engleză și de română la bază, ca meserie și, deși am renunțat de mult să mai predau în învățământ, am mai avut câteva pregătiri pe ici-pe colo de-a lungul anilor, venite pe recomandări din gură în gură. Anul trecut, m-am hotârât să renunț la ele, fiindcă am renunțat și la biroul pe care îl aveam închiriat la universitate și, să fiu sincer, m-am plictisit de predat.....de câte ori poate preda un profesor ”Present Perfect Tense”....care e limita de repetitivitate a unei acțiuni, fie ea de muncă, până începi să vizualizezi, tot mai clar, o sinucidere spectaculoasă?

Am păstrat o singură colaborare: predau, în fiecare vineri, limba română unui pastor englez din Anglia, pe Skype. De fapt e originar din Africa de Sud, dar e stabilit de foarte mulți ani în Marea Britanie, unde predică și conduce o biserică baptistă, e cam de vârsta mea, însurat, 2 băieți adolescenți. Vine în fiecare an în România, de Sărbători, ca membru al unei fundații britanice care face acte de caritate într-un sat de rromi foarte sărac de lângă Bacău, complet uitat de civilizație. La început a vrut să facem doar 10 lecții, pe Skype, ca să învețe un pic de conversație rudimentară, pe care să o folosească în cele 2 săptămâni cât stă aici, cu beneficiarii din acel sat. I-a plăcut atât de mult dinamica întâlnirilor noastre și felul în care am lucrat cu el, încât, trei ani și jumătate mai târziu, continuăm să facem lecții împreună, este fluent în română, la un ritm mai rar, evident. A învățat timpurile, plurale, substantive, adjective, vocabular, expresii, tot tacâmul ca să poată susține o conversație în română....sunt uimit de rezultate până și eu.

În ultima vreme, lucrăm doar o oră pe săptămână, pe Skype, în care vorbim în română despre viața noastră, îi mai dau texte de tradus sau îmi scrie în română diverse texte de o pagină, autobiografice, de genul ce a făcut de Crăciun etc. E un tip foarte responsabil, de o bunătate evidență și foarte empatic. Eu nu am lucrat niciodată mai mult de 2 ani cu cineva, fiindcă dacă nu pot face pe cineva să învețe o limbă în perioada asta, ori e ceva în neregulă cu mine, ca profesor, ori nu s-au legat lucrurile pentru o relație bună de lucru. Cu el am continuat fiindcă îmi plac lecțiile cu el, ne-am și împrietenit binișor, în ciuda diferențelor dintre noi și, de fapt, pentru că mi-a argumentat, la un moment dat, simțind că vreau să închei cu el, că, dacă nu facem această oră de întreținere a românei lui în fiecare săptămână, înseamnă că ne-am pierdut timpul 3 ani amândoi, fiindcă el nu are cu cine vorbi românește în Anglia. M-a prins cu asta, corect?

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (VIII)

Azi m-am luptat câteva ore bune studiind niște cataloage online despre marcaje specifice pentru argint. Am început, de ceva timp, să învăț despre asta pentru anticariat, în dorința de a-mi diversifica produsele de pe website. Am cumpărat în vara trecută 3 loturi de aproximativ 40 de diverse piese de argint, majoritatea miniaturi, dar și câteva mai consistente: diverse cutiuțe, o lupă, niște pudriere vechi, o tabacheră de argint, placată cu un model de aur....le-am luat la prețul de gramaj (2,09 lei), fiindcă am cumpărat en-gross și o să le bag la vânzare individual, ca și piese artistice. Dar trebuie să învăț multe despre argintari, mărci specifice, perioade, puritatea argintului din fiecare piesă. Azi am studiat despre istoria meșterilor argintari din sec. XIX din America, fiindcă am o lupă de argint cu un marcaj american din perioada asta. Sunt în continuare în faza în care simt că știu foarte puține, mă simt neajutorat când mă ocup de argint și citesc mult....shhhh!....să nu audă clienții anticariatului meu asta!

Am evitat la mustață să mă însor în seara asta. Azi trebuia să am o primă întâlnire cu cineva, hai să-i dăm un nume fictiv, cred că e practică bună pentru un jurnal, ca să nu atacăm la persoană....Nora. Asistentă medicală, puțin peste 40 ani, s-a întors în noiembrie din Anglia, unde a lucrat într-un spital timp de 8 ani. Motivul revenirii, pe care mi l-a declarat cu multă sinceritate: a venit acasă să-și găsească un bărbat cu care să-și facă viața, fiindcă ei nu-i trebuie un englez sau alte nații. Ea vrea un român. Bun! Nora și-a dat demisia, a venit înapoi acasă și a început să caute. M-a găsit pe mine. După o discuție foarte la obiect pe facebook, mi-a zis ca ar putea merge cu mine. Și că trebuie să ne întâlnim.

Una din rezoluțiile pe anul ăsta pentru mine a fost să reiau mersul la filarmonica din oraș în fiecare joi seara. Primul concert pe anul ăsta azi, simfonia a treia a lui Brahms, mi-am zis că o să-i placă, așa că am invitat-o să vină, mi-a zis că iubește muzica simfonică, n-am crezut-o, dar am zis hai s-o facem și pe asta. Ajung cu 10 minute mai devreme, ca să n-o fac să aștepte ... și încep să aștept. 30 de minute mai târziu, cu 3 minute înainte să înceapă concertul, Nora îmi trimite un mesaj, pe care îl transcriu aici întocmai: ”Sînt în taxi!” Asta m-a ucis!....nu faptul că întârzie la concert, ci că nu știe să conjuge verbul ”a fi”. Tocmai verbul ăsta?!

Întristat, mi-am luat bilet și am intrat în sală. Un sfert de oră după începere, îmi trimite un mesaj că e în fața ușii Ateneului. Acum întreb puținii cititori ai jurnalului ăsta: care e eticheta la întâlnirile amoroase și concertele de muzică clasică?....întrerupi concertul, te duci să cauți portarul să îți lase viitoarea prospectiva soție și mamă a copiilor tăi în filarmonică, chiar dacă ea nu știe să conjuge verbul ”a fi”, cel mai important verb din orice limbă? Riști linșajul de la mai bine de 100 de spectatori, bașca 50 din orchestră? Cum abordezi situația asta delicată? I-am scris pe fugă Norei, sugerându-i să intre în Ateneu, să aștepte pe o canapea pe hol și ne găsim la pauză. Mi-a replicat, ofuscată, că a crezut că sunt bărbat, care știe să respecte o femeie adevărată, că și-a pus speranțe în mine. Și a plecat, dezamăgită, din fața ușii principale a Filarmoncii din Bacău în seara asta, în căutarea bărbatului perfect, că eu nu m-am calificat nici pe departe, părăsindu-mă înainte să fim împreună.