duminică, 5 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (IV)


M-am trezit greu azi, cu silă. De 3 săptămâni nu am mai trimis niciun colet de cărți pentru anticariat, din cauză că țara și ințiativele private au fost paralizate de sărbători, cu foarte multe libere, iar oficiile poștale și curierii au fost în vacanță, cu intermitențe de câte o zi-două de lucru pe săptămână, în care totul a fost foarte congestionat....am preferat să stau majoriotatea timpului izolat, în casă, să mă ascund de nebunia din această perioadă. Însă comenzile au continuat să vină, le-am înregistrat, una câte una, și m-am trezit azi că am 26 de colete de trimis pentru mâine și marți.

Am sunat azi și am scris mesaje într-o veselie tristă, pe toți 26 clienți, toți au confirmat comenzile, minus unul, care a anulat, iar peste o oră m-a căutat că totuși să-i trimit cartea, o ediție de lux Eminescu de ”Poezii”, cu binecunoscutul portret al lui Eminescu, tânăr și năvalnic, impresionant de fiecare dată când îl văd....cred că avea 19 ani în el. Am apucat să fac și 6 colete. Cert e că acum sunt semi-epuizat, e vreo 9.30 seara, mă bântuie o durere surdă de cap și scriu rândurile astea, ca să pot să închei ziua și să mă apuc de băut.

În fiecare seară același ritual: merg pe balcon, mă pun în fața laptopului, la vreun film, de regulă pe Netflix, fumez un trabuc și aproape jumătate de pachet de țigări și beau whisky până mă îmbăt. În ultima vreme, mă lupt cu un serial japonez, Midnight Diner - Tokyo stories. E scurt, aprox. 25 de minute fiecare episod, care poartă numele unui fel de mâncare specific tradițional japonez. În jurul felului de mâncare servit la acest restaurant, deschis doar pentru cei întârziați în noapte, între 12 noaptea și șapte dimineața, se spun povești de viață între comeseni, uneori drame, alteori cu final fericit, dar întotdeauna cu un tâlc. Toată atmosfera îmi aduce puternic aminte de cele 9 povești fabuloase din ”Hanu-Ancuței” lui Sadoveanu, între oaspeții de la han, în jurul focului de seară....am aceeași senzație la serialul meu japonez ca și de la Sadoveanu, de nostagie plăcută, de spațiu protejat mitic și de bucuria aceea de a sta într-un cerc, în jurul focului, seara, pe un cer senin.

Niciun comentariu: