miercuri, 15 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (XIV)


Scrisul e o luptă continuă cu pagina albă și cu îndoielile scriitorului față de ceea ce scrie. De fiecare dată e la fel. Cel puțin pentru mine. Lucrurile stau diferit pentru fiecare scriitor. Balzac, de pildă, scria pe bandă rulantă, câteva zeci de romane anual și le publica, în foileton, în revistele vremii, câștigându-și existența astfel. Dostoievski scria extrem de greu, fiind un perfecționist aproape maniacal, de aceea a și scris puțin. Alexandre Dumas a dus conceptul de scriitor la un cu totul alt nivel: angaja alți scriitori, minori, le prezenta ideea romanului, aceștia îl scriau și, la final, făcea corecturile în stil propriu și publica textul cu numele său....mi se pare că el a inventat termenul de ”ghostwriter”. Am fost și eu angajat, cu salariu, ca ghostwriter, cu ceva timp în urmă, însă am eșuat lamentabil și mi-am dat demisia după o lună și jumătate. Acum, stau de jumătate de oră în fața paginii deschise de jurnal pe azi, gâtuit de gândul parșiv dacă ceea ce scriu aici, zi de zi, are rost. 

Azi am vândut două tablouri, unul la cineva din oraș, client mai vechi, altul trimis la Râmnicu-Vâlcea. Tablou abstract, de format mare, peste 1 metru lungime...m-am chinuit aproape o oră cu ambalatul lui, ca să nu fie probleme la transport. De aceea prefer cărțile, sunt ușor de împachetat și dus la poștă sau curier. Îmi vine greu, ca anticar, să fac toată munca de unul singur: achiziții, fotografiat, făcut descrierea produsului, postat pe website, Facebook, pe Okazii, pe OLX, preluat comenzile, vorbit cu clientul, scos produsul de la vânzare de pe website, Facebook, Okazii, OLX, ambalat, mers la poștă sau curier pentru livrare, mers apoi iarăși la poștă sau curier, pentru a prelua banii. Dacă mai dau și de un tablou ca cel de azi, la care numai ambalatul îmi ia o oră, mi-a făcut ziua. Trebuie să fac niște schimbări curând, ori un partener anticar ori să angajez pe cineva. Dar mă plâng prea mult pentru cineva care muncește în domeniul care-l pasionează.

marți, 14 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (XIII)


Azi m-am ambiționat și n-am făcut nimic. Și am făcut asta cu atâta satisfacție. M-am trezit destul de devreme, pe la 10.30, mi-am consumat pe îndelete ritualul de cafea și 3 țigări și, apoi, am lâncezit ore bune apoi, citind sau frecând facebook-ul semi-psihotic. De  fapt, am făcut mai mult decât nimic, pentru ca absolut nimic să nu amențințe planul meu perfect de lâncezeală existențială generalizată, decis pentru decada patruzeci a existenței mele....am încheiat definitiv o colaborare de anul trecut, care, după mai bine de două luni de pauză, trebuia să reînceapă. Deși nu am muncit foarte mult în viață, comparativ cu media celor de vârsta mea, m-am săturat de a mai lucra pentru altcineva....ca să fiu onest, chiar și pentru mine. Dar nu voi renunța la mine, să lucrez pentru mine însumi, adică pentru anticariat, fiindcă m-am descoperit a fi un șef destul de bun, tolerabil și deschis la o abordare inedită a conceptului de ”muncă”: îmi acord numeroase pauze și concedii plătite, dacă nu am chef într-o zi să muncesc, îmi acord ziua aceea liberă, foarte rar mă cert că nu sunt pe cât de productiv aș putea fi. Lucrez cam trei ore pe zi în medie, rareori mai mult, deseori mult mai puțin...e un aranjament care funcționează bine până acum, iar, financiar, această abordare care, la prima vedere, pare neortodoxă, funcționează satisfăcător pentru mine.

Astăzi am fost și mai generos cu mine: am dormit trei ore la amiază, apoi m-am uitat, cu interes profesional, la un documentar despre un anticar din Anglia, Drew Pritchard, care e urmărit de un echipaj de filmare Discovery cum își face treaba. În esență, face cam ce fac și eu, dar la un nivel superior.....are multă energie și ambiție. Nu se ocupă de cărți, ci de artă decorativă, mobilă, sculpturi, tablouri, are un depozit imens și un magazin de antichități, cu șase angajați... un evaluator, doi vânzători, un manipulator, un restaurator pe mobilă și unul pe metal. Cu un camion mare și însoțit de un manipulator-șofer foarte simpatic, pe nume Tee, bate toată Marae Britanie, pe la târguri, alți anticari, fabrici și clădiri vechi, conace de țară sau oameni care dau de site-ul lui și îl invită să facă achiziții. Șoferul lui face cele mai nepotrivite glume, atât de proaste uneori încât până și anticarul nu se poate abține să nu râdă, dar e evidentă prietenia legată între cei doi. Emisiunea se numește ”Salvage Hunters”, o urmăresc aproape în fiecare seară, mă relaxează teribil și am băgat-o în fișa postului meu de anticar leneș.

luni, 13 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (XII)


Luni e ziua mea cea mai aglomerată, de obicei, când lumea vrea să rezolve toate problemele universului și telefonul meu începe să sune parcă mai enervant decât în alte zile. De aceea, prefer să mă ascund în casă, tot mai lipsit de chef de productivitate la cote înalte, în ultimii ani. Azi am băut multă cafea și am fumat excesiv, ascultând postul meu favorit, Classic FM. Am reușit să fiu productiv totuși și m-am ocupat de două manuscrise, cumpărate anul trecut de la un colecționar din București, de la care am luat un lot de aproximativ 30 de manuscrise, scrisori și cărți poștale, care m-au costat foarte mult atunci. Dar mi-au trecut prin mână niște manuscrise excepționale: Tudor Arghezi, Hortensia Papadat Bengescu, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Simion Mehedinți, Ilarie Voronca, Elvira Popescu etc.

Colecționarul, ca și caracter, e un personaj foarte pitoresc, am văzut asta la mai toți colecționarii de la care fac achiziții pentru anticariat, cred că viciul ăsta te alterează iremediabil și te face o figură pentru ceilalți. E un viciu costisitor și, uneori, plin de meschinărie și trăsături negative de caracter, devii suspicios, invidios, lacom. Partea bună e că această pasiune te bagă într-o grămadă de situații inedite și te învață, în permanență, istorie, literatură, geografie....în permanență dai de ceva nou. Omul de la care am luat manuscrisele e un profesor universitar pensionat relativ recent, înca mai conduce doctorate în București, fost director pe la multe instituții în perioada comunistă, care a acumulat o colecție absolut impresionantă de-a lungul anilor. A dat de mine cumpărând online ceva din anticariatul meu la un moment dat și, de mai bine de 2 ani, merg periodic, de 3-4 ori pe an în București, mă întâlnesc și cu alți colecționari și trec și pe la el, de unde mai cumpăr ceva prime ediții, manuscrise, fotografii foarte vechi.....de pildă, tot în vara trecută, am reușit să iau de la el, odată cu manuscrisele, o fotografie din tinerețe, final de secol XIX, a ultimului țar Romanov al Rusiei, Nicolae al II-lea.

E un tip de modă veche, care ține la ceremonial, vizitele sunt întotdeauna aranjate cu 2-3 săptămâni înainte, iar când ajung la el, nu începem discuția cu afaceri, direct. Mai întâi, timp de aprox. o jumătate de oră, servim o cafea, alune și ciocolată și vorbim vrute și nevrute, doar politețuri, bârfe literare, nimic despre scopul vizitei mele. Are niște povești fantastice despre vechii anticari ai Bucureștiului și despre colecționari celebri din epocă. Apoi îmi arată, una câte una, pe îndelete și cu mândrie, piesele de care s-a hotărât să se despartă de această dată. Își iubește colecția cu pasiune și e vizibil faptul că se desparte foarte greu de ce îmi arată și e dureros de fiecare dată pentru el.....mi-a mărturisit, cu multă candoare, că pensionarea i-a afectat serios veniturile și nu poate renunța la stilul de viață cu care s-a obișnuit. Însă fiecare lucru pe care mi-l cedează, contra cost, evident, îl face să mai moară un pic, ca și cum ar tăia acea carte fizic, din corpul lui.

Apartamentul lui este imens și absolut ticsit de cărți peste cărți, rafturi înalte sau pur și simplu teancuri ticsite periculos, peste care mai doarme, uneori, motanul lui bătrân în timpul vizitelor mele, iar pereții sunt acoperiți de tablouri, picturi vechi, una lângă alta. Negocierile sunt întotdeauna foarte dure și intense, fiindcă știe foarte bine ce are în colecție și care e valoarea lor de piață. S-a întâmplat de mai multe ori să nu ne înțelegem la preț și să pierd niște cărți sau manuscrise la care mă gândesc și acum cu o nostalgie dureroasă. Întâlnirile cu el durează întotdeauna mult, am stat și patru ore acolo, am impresia că mă place, oarecum, și nu a dat niciodată semne că trebuie să plec...ies întotdeauna din apartamentul lui epuizat mental, dar fericit când reușesc să prind ceva de mare calitate. Stau și mă întreb acum dacă meseria de anticar pe care o practic de atâția ani, care s-a născut dintr-o pasiune de colecționar, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, m-a făcut și pe mine mai ciudat în ochii celorlalți.

duminică, 12 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (XI)


Sunt uimit în ce stare de dependență am ajuns față de internet. Azi a căzut internetul, aproximativ o oră, pe la ora prâzului și starea de moleșeală, pe care o trăiam în fiecare duminică, s-a evaporat instant în momentul în care am citit anunțul fatidic pe monitorul calculatorului: ”You are not connected to the internet”. Totul s-a schimbat în acel moment. M-am trezit izolat, complet singur, ca un Robinson Crusoe pe o insulă pustie, într-o stare de febrilitate acută și de semi-panică. Am dat restart de nu știu câte ori la calculator, am scos și am băgat cablurile de la aparatul wi-fi de nenumărate dăți, l-am resetat de 3 ori, am scos și am băgat în priză totul din spatele calculatorului, în mod repetat, psihotic, în speranța că zeii internetului vor fi miloși cu mine. Nimic!

Disperat, am sunat pe M., cel mai bun prieten al meu, care, spre norocul meu, e și IT-ist. După ce m-a pus să mai scot și să bag în priză încă o dată totul și să resetez wi-fi-ul, a părăsit tihna căminului familial de duminică și a venit la mine, să rezolve situația, probabil simțindu-mi disperarea. Jumătate de oră mai târziu, după ce a meșterit peste tot și după un apel la furnizorul de internet, zeii online-ului mi-au zâmbit din nou, așa că ne-am apucat de băut, mai mult eu, ca să fiu corect, și de povestit, căci ne vedem destul de rar, doar la întâlnirile noastre săptămânale de tenis. După ce a plecat, mi-am făcut o cafea și, în ciuda alcoolului băut anterior, am avut cea mai productivă zi de anticariat de foarte mult timp încoace, poate ca o compensare pentru ora de internet pierdută nemilos azi....sau poate ca reacție subconștientă la frica de a păți acest lucru în viitor.

Îmi aduc aminte de epoca trecută, de acum 20 de ani, ca de o altă eră istorică, eram când eram student în Iași și nu aveam telefon mobil, calculator sau o adresă de email...și eram foarte bine, citeam mult, făceam lungi plimbări, mă duceam la teatru și îmi atacam limitele de timiditate în permanență, făcându-mi prieteni noi și socializând frecvent. Din punctul ăsta de vedere, mă simt norocos să fi trăit 3 perioade istorice distincte: 10 ani de copilărie în comunism, cu privațiuni de tot felul, în care totul era uniformizat și controlat de sistem, apoi încă zece ani de adolescență într-un capitalism sălbatic și pseudo-democrație, când am citit tot ce prindeam în mână cu o foame teribilă, refugiat permanent în alte lumi, fiindcă bomba emoțională care a fost adolescența pentru mine era departe de orice control. Ultimii 20 de ani au schimbat fantastic totul, trăiesc în cu totul o altă lume față de când aveam 7 ani și începeam școala, cu cheia de la apartament legată cu sfoară, pe sub cămașă, în toamna lui 1986. Am acum trei vicii care mă consumă total, fără nicio rezistență din partea mea: alcoolul, internetul și somnul. O oră fără internet astăzi a echivalat cu moartea mea, cu eliminarea identității mele din lume....îl înțeleg un pic mai bine acum pe Lazăr, cel înviat din morți de către Hristos, oare a trăit același sentiment puternic de recunoștință, ca mine azi, când am reînviat în mediul online....sau a înjurat, filosofic, împotriva încălcării nerușinate de către fiul lui Dumnezeu a ordinii acestei lumi?

sâmbătă, 11 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (X)


M-a trezit azi apelul insistent al telefonului, în jur de 11.30. Un român stabilit în Londra de mai mulți ani, care și-a făcut casă într-un sătuc de pe lângă Bacău. Are de vânzare în jur de 50 de cărți, peste o mie de cărți poștale vechi și mai multe timbre. Convins că nu are mai nimic de valoare, îi cer niște poze pe whatsapp, îmi trimite la o parte din cărți, între care una mă captivează, o carte de călătorie în Egipt, din 1803, cu niște ilustrații care m-au făcut efectiv să mă dau jos din pat. Rog un fost elev de-al meu, cu care mă mai văd și joc tenis de câmp când e liber sâmbătă, să mă repeadă cu mașina acolo. Sătucul e atât de obscur ascuns pe un deal, încât un drum de 15 minute s-a transformat într-o oră, 2 aplicații de GPS s-au făcut de rahat și am apelat la metoda tradițională: întrebatul oamenilor pe uliță....a fost nevoie de 6 oameni care să ne îndrume unde trebuie.

Românul anglicizat, căci amesteca, iritant, cele două limbi în discurs, avea doar acea carte de călătorii cu o valoare reală, restul fiind cărți de artă în engleză și franceză de prin anii 70-80, timbre smulse de pe cărți poștale și scrisori și o plasă de cărți poștale circulate, toate vizibil furate sau găsite la gunoi prin Anglia. Îi fac o ofertă decentă pe o parte din ele, la care el se ofuschează la mine, spunându-mi că numai pe volumul acela vechi din 1803, cineva i-a oferit 2500 de euro....dar el îmi oferă tot ce are exact pe suma asta, fiindcă îi par a fi un tip de treabă. M-am indoit de generozitatea lui, dar mi-am ascuns gândurile și am plecat fără să mai negociez nimic: când dai de cineva care e convins că are ceva foarte valoros, e o luptă cu morile de vânt să-l mai faci să se răzgândească.

Tenis azi, mai bine de o oră și jumătate, am alergat mai mult ca de obicei, am vrut să câștig. Am luat bătaie cu 3-0 la seturi. Ajuns acasă, am stat leșinat în pat vreo 2 ore, uitându-mă la un meci din Premier League (Anglia) și meditând la faptul că nu mi-a ieșit nimic azi. Nici măcar însemnările de jurnal scrise pentru astăzi, care mi se par foarte seci la recitire. Mă duc să beau ceva, să-mi relaxez mușchii picioarelor, dar mai ales, mintea....o simt îmbâcsită și lipsind sens.

vineri, 10 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (IX)


Greu de urnit existența în unele zile. M-am trezit dimineață, de fapt pe la 11 și n-am reușit să mă scutur de inerția somnului toată ziua. Am încercat să mă motivez să fac ceva, n-am reușit decât să beau o cafea și să scriu un email. În rest, am stat și m-am uitat în gol, citind un ziar online și frecând menta pe facebook, cu o vagă speranță că o să mă apuc să fac ceva, orice, la un moment dat. Unele zile, însă, sunt destinate să le lași să moară din inerție. Un pic înainte de ora 3, m-am decis să renunț la această vineri și să mă culc. Cum am luat decizia asta, aproape instant am primit un email cu o traducere făcută pentru mine, ce mi-a amintit că, totuși, trebuie să fac ceva astăzi, de care uitasem. Să explic: sunt profesor de engleză și de română la bază, ca meserie și, deși am renunțat de mult să mai predau în învățământ, am mai avut câteva pregătiri pe ici-pe colo de-a lungul anilor, venite pe recomandări din gură în gură. Anul trecut, m-am hotârât să renunț la ele, fiindcă am renunțat și la biroul pe care îl aveam închiriat la universitate și, să fiu sincer, m-am plictisit de predat.....de câte ori poate preda un profesor ”Present Perfect Tense”....care e limita de repetitivitate a unei acțiuni, fie ea de muncă, până începi să vizualizezi, tot mai clar, o sinucidere spectaculoasă?

Am păstrat o singură colaborare: predau, în fiecare vineri, limba română unui pastor englez din Anglia, pe Skype. De fapt e originar din Africa de Sud, dar e stabilit de foarte mulți ani în Marea Britanie, unde predică și conduce o biserică baptistă, e cam de vârsta mea, însurat, 2 băieți adolescenți. Vine în fiecare an în România, de Sărbători, ca membru al unei fundații britanice care face acte de caritate într-un sat de rromi foarte sărac de lângă Bacău, complet uitat de civilizație. La început a vrut să facem doar 10 lecții, pe Skype, ca să învețe un pic de conversație rudimentară, pe care să o folosească în cele 2 săptămâni cât stă aici, cu beneficiarii din acel sat. I-a plăcut atât de mult dinamica întâlnirilor noastre și felul în care am lucrat cu el, încât, trei ani și jumătate mai târziu, continuăm să facem lecții împreună, este fluent în română, la un ritm mai rar, evident. A învățat timpurile, plurale, substantive, adjective, vocabular, expresii, tot tacâmul ca să poată susține o conversație în română....sunt uimit de rezultate până și eu.

În ultima vreme, lucrăm doar o oră pe săptămână, pe Skype, în care vorbim în română despre viața noastră, îi mai dau texte de tradus sau îmi scrie în română diverse texte de o pagină, autobiografice, de genul ce a făcut de Crăciun etc. E un tip foarte responsabil, de o bunătate evidență și foarte empatic. Eu nu am lucrat niciodată mai mult de 2 ani cu cineva, fiindcă dacă nu pot face pe cineva să învețe o limbă în perioada asta, ori e ceva în neregulă cu mine, ca profesor, ori nu s-au legat lucrurile pentru o relație bună de lucru. Cu el am continuat fiindcă îmi plac lecțiile cu el, ne-am și împrietenit binișor, în ciuda diferențelor dintre noi și, de fapt, pentru că mi-a argumentat, la un moment dat, simțind că vreau să închei cu el, că, dacă nu facem această oră de întreținere a românei lui în fiecare săptămână, înseamnă că ne-am pierdut timpul 3 ani amândoi, fiindcă el nu are cu cine vorbi românește în Anglia. M-a prins cu asta, corect?

joi, 9 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (VIII)


Azi m-am luptat câteva ore bune studiind niște cataloage online despre marcaje specifice pentru argint. Am început, de ceva timp, să învăț despre asta pentru anticariat, în dorința de a-mi diversifica produsele de pe website. Am cumpărat în vara trecută 3 loturi de aproximativ 40 de diverse piese de argint, majoritatea miniaturi, dar și câteva mai consistente: diverse cutiuțe, o lupă, niște pudriere vechi, o tabacheră de argint, placată cu un model de aur....le-am luat la prețul de gramaj (2,09 lei), fiindcă am cumpărat en-gross și o să le bag la vânzare individual, ca și piese artistice. Dar trebuie să învăț multe despre argintari, mărci specifice, perioade, puritatea argintului din fiecare piesă. Azi am studiat despre istoria meșterilor argintari din sec. XIX din America, fiindcă am o lupă de argint cu un marcaj american din perioada asta. Sunt în continuare în faza în care simt că știu foarte puține, mă simt neajutorat când mă ocup de argint și citesc mult....shhhh!....să nu audă clienții anticariatului meu asta!

Am evitat la mustață să mă însor în seara asta. Azi trebuia să am o primă întâlnire cu cineva, hai să-i dăm un nume fictiv, cred că e practică bună pentru un jurnal, ca să nu atacăm la persoană....Nora. Asistentă medicală, puțin peste 40 ani, s-a întors în noiembrie din Anglia, unde a lucrat într-un spital timp de 8 ani. Motivul revenirii, pe care mi l-a declarat cu multă sinceritate: a venit acasă să-și găsească un bărbat cu care să-și facă viața, fiindcă ei nu-i trebuie un englez sau alte nații. Ea vrea un român. Bun! Nora și-a dat demisia, a venit înapoi acasă și a început să caute. M-a găsit pe mine. După o discuție foarte la obiect pe facebook, mi-a zis ca ar putea merge cu mine. Și că trebuie să ne întâlnim.

Una din rezoluțiile pe anul ăsta pentru mine a fost să reiau mersul la filarmonica din oraș în fiecare joi seara. Primul concert pe anul ăsta azi, simfonia a treia a lui Brahms, mi-am zis că o să-i placă, așa că am invitat-o să vină, mi-a zis că iubește muzica simfonică, n-am crezut-o, dar am zis hai s-o facem și pe asta. Ajung cu 10 minute mai devreme, ca să n-o fac să aștepte ... și încep să aștept. 30 de minute mai târziu, cu 3 minute înainte să înceapă concertul, Nora îmi trimite un mesaj, pe care îl transcriu aici întocmai: ”Sînt în taxi!” Asta m-a ucis!....nu faptul că întârzie la concert, ci că nu știe să conjuge verbul ”a fi”. Tocmai verbul ăsta?!

Întristat, mi-am luat bilet și am intrat în sală. Un sfert de oră după începere, îmi trimite un mesaj că e în fața ușii Ateneului. Acum întreb puținii cititori ai jurnalului ăsta: care e eticheta la întâlnirile amoroase și concertele de muzică clasică?....întrerupi concertul, te duci să cauți portarul să îți lase viitoarea prospectiva soție și mamă a copiilor tăi în filarmonică, chiar dacă ea nu știe să conjuge verbul ”a fi”, cel mai important verb din orice limbă? Riști linșajul de la mai bine de 100 de spectatori, bașca 50 din orchestră? Cum abordezi situația asta delicată? I-am scris pe fugă Norei, sugerându-i să intre în Ateneu, să aștepte pe o canapea pe hol și ne găsim la pauză. Mi-a replicat, ofuscată, că a crezut că sunt bărbat, care știe să respecte o femeie adevărată, că și-a pus speranțe în mine. Și a plecat, dezamăgită, din fața ușii principale a Filarmoncii din Bacău în seara asta, în căutarea bărbatului perfect, că eu nu m-am calificat nici pe departe, părăsindu-mă înainte să fim împreună. 

miercuri, 8 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (VII)


Orice zi este formată din sute, mii de momente de existență, pe care, în ultimii ani, nu reușesc să le mai conectez, ca să aibă totul noimă. Nici nu cred că mai vreau. Doar le conștientizez și le las să treacă pe lângă mine, refuz să le mai trăiesc. A., psiholog de meserie, zice că sunt semne de schizofrenie. Nu am nicio problemă cu asta. Am o problemă să lupt cu asta, însă, simt că aș lupta împotriva mea. Nu mai găsesc motivația să pun toate aceste clipe de viață la un loc, în puzzle, ca să pot spune, la final, că am avut o zi bună. Și ce dacă am avut o zi bună? Ce fac cu asta? Ce dacă am avut o viață bună? Privit în perspectivă, de sus, toate reușitele, realizările, interacțiunile umane, aprecierea celorlalți, sau disprețul lor, deopotrivă....la ce sunt bune? De ce alergăm așa de mult? Suntem supuși întâmplării și morții, non-existenței, suntem un accident cumplit de conștiință, cu o durată de expirare de câțiva ani, în care tot ce facem este să gonim spre succes, acumulări și vanități satisfăcute, deși știm prea bine că suntem perisabili. E de înțeles, e uman: timpii morți din existență ne aduc aminte de non-existență. 

Am avut azi un moment de bucurie și mulțumire deplină față de existența mea, care m-a întristat aproape imediat. M-am enervat teribil pe mine. Ca să mă pun iarăși în perspectivă. Dacă nu fac asta, sunt pierdut în lumea asta, în care este foarte ușor să te rătăcești, trăind visele și aspirațiile altora. De câțiva ani sunt liber-profesionist, nu depind de niciun job și mă auto-iluzionez uneori că sunt propriul meu stăpân. Stăteam azi la prânz, la o țigară pe balcon, și am avut această clipă de revelație, privind totul cu superioritate de la înălțimea etajului patru, că sunt păpușarul vieții mele, că o controlez în totalitate, că nu răspund nimănui. Ce greșeală! Ce vanitate! Cred că eram mult mai bine profund nefericit, când lucram două job-uri și eram, mai tot timpul, foarte obosit și furios pe mine, furia mă prindea mai bine. Și știam prea bine care e treaba.

După consumarea revelației de rahat de mai devreme, că sunt mai bun decât ceilalți, am stins chiștocul de țigară în scrumieră și m-am dus să-mi citesc mailurile, să pun la vânzare și să răspund la comenzile noi, să răspund la telefoane, cereri de colaborări, cereri de prietenie, mesaje pe WhatsApp, Skype, Instagram ș.a.m.d. ș.a.m.d., ca un adevărat stăpân al vieții mele ce sunt.

marți, 7 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (VI)


Am început ziua cu o lene intenționată. M-am dat jos din pat la 12, am băut cafea, ascultând Classic FM și fumând ca un turc vreo jumătate de oră. Dacă nu trec prin ritualul ăsta, cu mare greutate mă pot conecta la ziua din fața mea. Apoi am citit câteva mesaje de la N., care a citit jurnalul de ieri despre ea: a trecut prin mai multe stări psihice și mi-a scris azi în continuu, aprox. 8 ore, cu niște pauze de masă, pipi, băut un pahar de apă, bănuiesc, plus o pauză când a suferit un accident....mi-a spus că dădea cu aspiratorul când a dat de jurnalul de ieri despre ea, apoi a vrut să termine treaba și s-a împiedicat de cabluri. Și acum îmi mai scrie: la început mi-a mulțumit că i-am acordat, în sfârșit, atenție și i-am închinat o pagină de jurnal, apoi a început să se justifice, apoi a devenit sfătoasă și, pe urmă, s-a înfuriat și a început să mă insulte. Din când în când, citesc ce mai apare pe ecranul telefonului de la ea. Deși m-a somat să-i răspund în câteva dăți, nu m-am obosit. Ultima oară mi-a dorit să mă sinucid odată. Meditez la asta de mai bine de 25 de ani, am și încercat, în adolescență ideea, acum totul a rămas în standby de mai bine de o decadă.

Azi au mai sosit niște comenzi în anticariat. Bilanțul ultimelor 2 zile: 30 de colete trimise, poștă, curier, un colet în Germania și una predată personal. Unul din clienții recurenți ai anticariatului e directoarea școlii gimnaziale unde am fost elev 8 ani, plus unul de grădiniță, fosta școală 27. E o bătrânică foarte bătăioasă, mică de statură, dar plină de nerv, am surprins-o în trecut în niște discuții aprinse cu personalul școlii, pe când mergeam să-i duc ce mai comanda. E profesoară de matematică, dar e pasionată de istorie și comandă online cam o carte pe lună, pe care i-o duc personal la școală, fiindcă stau foarte aproape. Acum a luat monografia lui Iorga despre ”Ștefan cel Mare”....mi-o și imaginez cum pleacă în vacanță la turci și stă pe șezlong în Antalia, citind despre victoriile domnitorului moldovean împotriva mărețelor armii ale Imperiului Otoman.

Acum e în jur de 9 seara, trebuie să-mi rulez niște țigări după ce termin jurnalul pe ziua de azi. Tocmai mi-a scris o prietenă bună, psiholog, să mă întrebe, total din senin, care e cel mai mare vis al meu în viață. M-am blocat. Nu am unul. Nici ea nu poate găsi unul autentic, mare....se gândește de o oră la asta. De ce nu am unul?
Mi-a mai spus că-mi citește jurnalul cu frică, la fel cum îmi citea și poeziile, ca să nu găsească acolo, în scris, cele mai ascunse secrete ale ei. Mi-a și făcut o analogie pentru frica asta a ei: un copil spune secretul ei cel mai mare prietenului ei cel mai bun, care, apoi, îl zice întregii clase. Concluzia zilei: scrisul, făcut autentic, e, în mod necesar, o trădare de secrete.

luni, 6 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (V)


Azi noapte, târziu, a mai apărut un cititor al jurnalului. O fostă iubită, mi-a scris aseară, dar eram prea beat să îi răspund. Nici nu am de gând să-i răspund. De fapt, e impropriu spus o iubită. E o femeie cu care am făcut sex ocazional de câteva ori, acum câțiva ani. N. era prietena cea mai bună a viitoarei neveste a unui prieten bun de-al meu, care a avut ideea genială să ne cupleze. Am mers, toți, un weekend la o cabană undeva prin Vrancea, unde am cunoscut-o prima oară. După acel weekend, am continuat să vorbim și eu i-am spus că îmi place de ea, dar nu vreau să fiu într-o relație în acel moment. I-am mai zis că îmi lipsește partea sexuală a unei relații și dacă este disponibilă pentru asta, mi-ar plăcea să ne vedem. Discursul meu sincer nu a speriat-o sau indignat-o, așa că am început să ne vedem aproape săptămânal și să stăm împreună o noapte la un hotel sau pensiune prin Bacău, unde făceam sex de 3-4 ori și beam mult. Mai exact, eu eram cu băutul, mă pricep bine de tot la asta și la relații ocazionale.

După mai multe întâlniri, poate 6, poate mai multe în acea vară, N. a început să emită pretenții de o relație cu mine, să ieșim și ziua, să mergem la plimbare, la un film etc. Eu i-am replicat că nu ăsta a fost contractul verbal inițial dintre noi, așa că a început să fie foarte agresivă verbal cu mine, să mă înjure și să mă facă în toate felurile, apoi a mutat scandalul la logodnica prietenului meu, făcându-mă porc, bețiv, un nenorocit....e foarte vocală și stridentă lingvistic când e nervoasă. Nunta prietenului meu urma să fie în câteva luni, eu trebuia să fiu cavaler și ea domnișoara de onoare. Măcinată de o furie imensă, pe care nu a mai putut-o stăpâni, poate că nici nu a încercat, și-a băgat picioarele în ea de nuntă, nu a mai venit și a încetat cu totul relația de prietenie cu nevasta prietenului meu, ca răzbunare față de mine și de situație. Ei doi nu s-au supărat pe mine, ci pe ea, fiindcă a ales să abordeze în maniera asta ceea ce a fost ”relația noastră”. Însă nevasta lui nu a mai încercat, de atunci, să-mi mai aranjeze întâlniri, bănuiesc că nu mai are prietene de aruncat din viața ei.

Acum, N. e plecată în Anglia, la muncă. Uneori, la câteva luni, îmi mai scrie pe facebook, când își aduce aminte de mine și își consumă vitriolul acumulat din viața ei pe furia veche pe mine, spunându-mi cuvinte grele, că mă urăște și vrea să mă vadă mort, ba că poeziile mele put, ori că sunt un puroi otrăvit, am o grămadă de monologuri de-ale ei martore pe mess. M-a blocat și deblocat de nu mai știu câte ori pe Facebook, totdeauna îmi spune când face asta....eu nu mă implic deloc în dansul ăsta psihotic al ei. Am încetat să-i mai răspund de câțiva ani, e greu să țin pasul cu ea la astfel de conversații și o las să-și vadă de treabă. Sunt mulțumit de faptul că îmi scrie și dă tot ce e mai rău din ea afară, în monologurile ei grele pe chat-ul meu, e mai bine decât să o găsesc în fața ușii într-o zi, cu un cuțit în mână, pregătit special pentru mine.

Aseară mi-a scris să-mi spună că a început să-mi citească mizeriile de postări de jurnal și de ce nu mă mișc mai repede cu scrisul, că nu mai are ce să citească. Încă un cititor mulțumit, mi-am zis! Așa că mă opresc aici în seara asta și o să-i închin această zi de jurnal de poet incapabil să mai scrie poezie lui N., în amintirea nopților noastre electrizante de sex și băutură, în care, deși am respectat înțelegerea noastră inițială, poate prea la literă, mai cred că am fost rău și indiferent față de tine și de demonii din mintea ta - sper ca, într-o zi, să-ți scriu o poezie.

duminică, 5 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (IV)


M-am trezit greu azi, cu silă. De 3 săptămâni nu am mai trimis niciun colet de cărți pentru anticariat, din cauză că țara și ințiativele private au fost paralizate de sărbători, cu foarte multe libere, iar oficiile poștale și curierii au fost în vacanță, cu intermitențe de câte o zi-două de lucru pe săptămână, în care totul a fost foarte congestionat....am preferat să stau majoriotatea timpului izolat, în casă, să mă ascund de nebunia din această perioadă. Însă comenzile au continuat să vină, le-am înregistrat, una câte una, și m-am trezit azi că am 26 de colete de trimis pentru mâine și marți.

Am sunat azi și am scris mesaje într-o veselie tristă, pe toți 26 clienți, toți au confirmat comenzile, minus unul, care a anulat, iar peste o oră m-a căutat că totuși să-i trimit cartea, o ediție de lux Eminescu de ”Poezii”, cu binecunoscutul portret al lui Eminescu, tânăr și năvalnic, impresionant de fiecare dată când îl văd....cred că avea 19 ani în el. Am apucat să fac și 6 colete. Cert e că acum sunt semi-epuizat, e vreo 9.30 seara, mă bântuie o durere surdă de cap și scriu rândurile astea, ca să pot să închei ziua și să mă apuc de băut.

În fiecare seară același ritual: merg pe balcon, mă pun în fața laptopului, la vreun film, de regulă pe Netflix, fumez un trabuc și aproape jumătate de pachet de țigări și beau whisky până mă îmbăt. În ultima vreme, mă lupt cu un serial japonez, Midnight Diner - Tokyo stories. E scurt, aprox. 25 de minute fiecare episod, care poartă numele unui fel de mâncare specific tradițional japonez. În jurul felului de mâncare servit la acest restaurant, deschis doar pentru cei întârziați în noapte, între 12 noaptea și șapte dimineața, se spun povești de viață între comeseni, uneori drame, alteori cu final fericit, dar întotdeauna cu un tâlc. Toată atmosfera îmi aduce puternic aminte de cele 9 povești fabuloase din ”Hanu-Ancuței” lui Sadoveanu, între oaspeții de la han, în jurul focului de seară....am aceeași senzație la serialul meu japonez ca și de la Sadoveanu, de nostagie plăcută, de spațiu protejat mitic și de bucuria aceea de a sta într-un cerc, în jurul focului, seara, pe un cer senin.

sâmbătă, 4 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (III)


Ieri nu am mai scris în jurnal, mi se blocase mintea de la porcăriile aride pe care le-am tradus vreo 4 ore în continuu: un contract de muncă, un extras de cont, o recomandare profesionala și 27 de fluturași de salariu. Nu știu cum am norocul să dau frecvent de job-uri de genul ăsta, care mă bagă în pământ psihic. Tactica mea din ultimii ani a fost aceeași: lucrez, ca traducător de engleză, liber-profesionist, am ajuns să practic tarife mari pentru Bacău, după 12 ani de experiență, ca să încerc să fac o selecție de clienți.  Când sunt căutat cu traduceri tehnice, legale etc, ce presupun un volum mare de muncă, nu refuz, dar îmi dublez, instant și cu nesimțire, tariful, care, inițial, e deja mare, ca să pot fi refuzat de client. Problema e că am căpătat o oarecare reputație de bun profesionist în Bacău, spre neplăcerea mea, și foarte rar se întâmplă să fiu refuzat. Clientul pentru aceste traduceri, un român la vreo 50 de ani, stabilit în Anglia de mult timp, mi-a spus în față că fusese, în aceeași zi, la alte 2 birouri de traduceri din centrul orașului, care i-au cotat exact la jumătate pretul traducerii dat de mine pentru aceleași documente. Mi-a zis că nu a avut încredere, de aceea preferă să mă plătească pe mine dublu, ca să elimine șansele de a avea documentele respinse pe motiv de traducere incorectă.

Azi-noapte, mă apucasem de băut și nu reușisem încă să mă amețesc când mă caută o prietenă, îmi trimite mesaj că unde e postarea de jurnal pe ziua de ieri. M-a surprins să aud faptul că am cititori ai jurnalului, probabil e singura, altcineva nu a mai zis nimic, deși blogul jurnalului e public. Am pus un link pe Facebook cu prima zi, dar mi s-a părut destul de indecent să fac asta și am șters linkul ulterior. Nu știu de ce ”indecent”, în condițiile în care am poezii în trecut care frizează orice normă de indecent în exprimare.

Urmăresc de ceva timp dinamica unui grup de 4 băieți, care joacă mingea zilnic în fața blocului. Au în jur de 7, 8 spre 10 ani, îi urmăresc în timpul zilei de fiecare dată când ies la o țigară. Liderul grupului, surprinzător, nu e cel mai mare băiat, ca fizic, ci chiar cel mai mic...e un puști simpatic, cu un fes de două ori mai lung decât capul lui. A ajuns să se impună prin abilitățile lui de fotbalist, driblează excelent și are un șut năpraznic...el decide echipele, el execută loviturile libere. Mă amuză fesul lui țuguiat și entuziasmul cu care se aruncă în orice duel, chiar dacă e depășit fizic, are o răutate pozitivă în atitudine.

Am fost azi la tenis, suntem 4 prieteni, jucăm tenis de câmp în fiecare sâmbătă, la o sală de sport a unui liceu din oraș, pentru aprox. 2 ore. În sezoanele calde, jucăm afară, pe un teren sintetic, la același liceu....facem asta de vreo 3 ani împreună, doar a patra persoană diferă uneori. Comparam în minte mai devreme dinamica grupului celor 4 băieți mici fotbaliști și pe a noastră, la tenis....diferența cred că e de atitudine față de joc: ei joacă cu ambiție și încrâncenare, să câștige, iar noi, înceți și fără prea multă ambiție de a învinge, preferăm să râdem deseori și evităm voit certurile ce se nasc invariabil în orice competiție, preferând să cedăm în favoarea celuilalt decât să ne agățăm orbește de versiunea proprie asupra a ce s-a întâmplat.

joi, 2 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (II)


Zi plănuită a fi lungă astăzi. Mi-am propus să încep munca în forță în a doua zi a anului. Am o traducere scadentă sâmbătă și am încercat să mă motivez s-o lucrez de dinainte de Crăciun....e treabă de 7-8 ore. Așa că, în spirit de eficiență maximă, m-am trezit la 12.30 după-amiază, m-am mocăit vreo oră la cafea, apoi încă jumătate de oră la o omletă. Fără motive să mai amân treaba, am mai stat pe Facebook vreo 2 ore, cu pauze de țigară, evident.

În sfârșit, pe la 4 m-am apucat de treabă, ca să fiu întrerupt, o oră mai târziu, de vizita popei de Bobotează. E un tip tânăr, un pic cam plin de sine, am aflat, întâmplător și cu stupoare, că îl cheamă Ignat, ceea ce se potrivește mănușă cu reputația meseriei lui....dar sunt răutăcios. Ca în fiecare an, când vine, știind de îndeletnicirile mele de anticar, mă roagă și acum să-i arăt ceva deosebit, de natură religioasă. Azi i-am arătat un ”Octoih Mare” din 1902, ce conține slujba de Înviere și pentru alte sărbători creștine mari. Ca de obicei, s-a uitat cu mare interes la pagina de titlu, a citit cu glas tare un fragment aleatoriu din interior, mi-a tras un ghem de busuioc sfințit de cap, pentru care eram pregătit sufletește, mi-a strâns mâna, și-a luat șpaga și s-a cărat.

Am reușit azi să traduc doar 3 pagini, mâine sper s-o rezolv mai repede cu procrastinarea, inevitabila și dureroasa procrastinare, care mă ucide încetișor. Pe la 7.30 a venit pe la mine un fost elev de-al meu, colecționar de carte, timbre și bani vechi, stabilit în București. Mi-a adus 2 prime ediții de Bacovia pe care le comandasem online de la cel mai tare anticariat din țară, Anticariat Unu din București. Le-a ridicat el pentru mine, l-am rugat să le verifice condiția, căci am mai pățit cu cei de la Unu care, din indolență, uneori postează poze vechi pentru ce noutăți le intră în magazin...le-am răsfoit cu mare plăcere bibliofilă, deși le-am mai avut de multe ori pe mână. După câteva păhărele de whisky luate împreună cu el, am rămas singur și am venit la calculator, să-mi fac datoria față de jurnalul ăsta și față de ce urmă de scriitor a mai rămas în mine.

miercuri, 1 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (I)


Prima zi a anului. Stau la o țigară și un rest de cafea rece și ascult, încă amorțit de abuzul de socializare și alcool de cu o seară înainte, petardele de-afară. Uneori tresar la vreo bubuitură mai puternică - nu reușesc să înțeleg nostalgiile unora de a aduce sunete de război în liniștea zilei. Mă decid să nu mă enervez, de data asta, măcar din lene, pe abuzul sonor pe care trebuie să îl îndur.

M-am hotărât, într-un moment de luciditate trăit în ultima săptămână a anului trecut, ca, dacă în continuare nu sunt în stare să mai scriu poezie în ultima vreme, să revin la ”the basics”, la scris jurnal, chiar din prima zi a lui 2020. Așa că, în fiecare seară, chiar dacă am chef sau nu, o să reiau jurnalul ăsta postmodernist, început prin 2004, măcar câteva rânduri de fiecare dată, fie ele cu nimicuri. Resimt, iar și iar, în ultimii ani, ca o lipsă teribilă și o continuă diminuare de sine, faptul că nu mai pot scrie poezie, decât foarte rar, poate una la câteva luni.

Acum câțiva ani, aproape disperat că nu mai scriam deloc, am mers la un psiholog pentru o vară întreagă. Un singur lucru mi-a rămas în cap la finalul acelor întâlniri, chiar dacă am primit de la ea mai multe soluții, pe care am eșuat lamentabil să le aplic: scrisul de jurnal. M-a pus atunci, ca exercițiu zilnic pentru o săptămână, să scriu jurnal, am deschis atunci un blog nou și am tras de mine, zi de zi, să scriu în el. Între timp, am uitat și blogul și parola la el, dar am rămas în continuare, cu aceeași problemă. Dar mă plâng cam mult.