duminică, 13 ianuarie 2019

ultima întâlnire



m-am întâlnit azi, pe neașteptate 
cu moartea mea

plin de prejudecăți
m-am uitat, cu mult interes 
filosofic
după o coasă și o figură scheletică
într-o pelerină lungă, neagră
din care să iasă valuri
de spaimă și teroarea
de a nu mai fi

însă, în fața mea
se afla o femeie tristă
cu cearcăne uriașe de neodihnă
îmbrăcată în haine ponosite
cenușii
ce părea plictisită de singura ei 
îndeletnicire
de a înceta vieți

am înțeles, instantaneu
că venise după mine
din privirea ei
plină de eternitate
și oboseală
de milenii
care m-a eliberat
în sfârșit
de bătaia de cap
de a mai exista

recunoscător,
am invitat-o într-o crâșmă de lux
pentru a sărbători moartea
mea iminentă

între multele pahare de vin
muzica asurzitoare
dramele inutile ale 
societății contemporane
și cuvintele lipsite 
acum
de orice valoare
care erau aruncate
cu frenezie
în jurul nostru
am devenit
încet încet
una cu moartea mea

miercuri, 17 octombrie 2018

instantaneu urban 2



m-am oprit câteva minute
azi
din graba acestui
secol intruziv
și m-am gândit la tristețea ta

eram amândoi
la un rând interminabil
ca să ne justificăm
iarăși
existența
la un ghișeu
și erai foarte deprimată

mă tot întrebai
obsesiv
și în șoaptă
ca să nu ne audă ceilalți
de ce suntem aici
fără ca eu să am vreun răspuns
pentru tine

îți era cald
tremurai de atâta tristețe
și mă întrebai același lucru
la nesfârșit
ca o litanie sălbatică
în timp ce coada de oameni
se scurgea
milimetric
prin ghișeul aglomerat
spre următorul secol intruziv

duminică, 30 septembrie 2018

zile pierdute


m-am trezit
brusc
acum vreo câteva decenii
pe acestă planetă 
ticsită de oameni 
fără să înțeleg niciodată
cu adevărat
ce se întâmplă 
pe aici

încă de copil 
am început să aud
mai întâi ca niște șoapte
apoi, din ce în ce mai tare
zgomotele de fond
din jurul meu. -
de atunci
zi de zi
le aud
cerându-mi, barbar
eficiență
productivitate
acumulare
contribuție
dezvoltare
câștig
imortalitate
și mă întristez
de fiecare dată


am fost învățați
prea devreme
și obsesiv
să contăm în această lume
să muncim
în continuu
pentru bunul mers al omenirii
să facem bani
să facem copii
să facem rate la bancă
să ne cumpărăm o casă
cât mai mare
un televizor cât un perete
și multe alte accesorii inutile
apoi să mai facem un împrumut
să mergem în călătorii exotice
extenuante
și să facem un selfie
cu sfinxul
să vadă toată lumea
ce mișto e viața noastră


o zi pierdută
pare imposibilă
pe această planetă
plină de mii de lucruri
de făcut
în fiecare clipă
nu contează dacă
e socialism 
dictatură
sau capitalism -
zgomotele acestea 
ne-au capturat
atât de bine
și fără șanse de scăpare 
într-o viață plină
și atât de goală de sens
care, de mult 
nu ne mai aparține
fără ca noi
să mai avem timp
să ne oprim 
și să înțelegem asta


după mulți ani
de încercări eșuate
am reușit astăzi
să trăiesc o zi
în sfârșit, pierdută
pentru viitorul omenirii:
m-am trezit târziu, după
miezul zilei
în mijlocul săptămânii de lucru
am fumat excesiv
am contemplat îndelung
în gol
am băut o cafea turcească
mare
după care m-am masturbat
plictisit
am băut patru beri reci
în timp de scriam o poezie
și, apoi, am făcut un lucru
de neconceput
în acest trepidant secol 21:
m-am culcat la loc
în timp ce câteva gânduri 
de vinovăție
se îndreptau
prin mintea mea
liniștite  
spre uitare

marți, 18 septembrie 2018

preaviz de uitare


am plecat în după-amiaza aceea
prea târziu
din mijlocul furiei tale
care mă învăluise
năvalnic
ca o furtună
devastatoare
de ceva vreme

sunetul țipetelor tale
de disperare
și ură
de atunci
când te-ai încuiat în baie
în timp ce îmi strângeam câteva lucruri
în grabă
mi-a hăituit apoi
somnul
ani de zile

și acum te mai aud
uneori
când, neatent
las amintirea ta
să-mi apară în fața ochilor

îți aduci aminte
de certurile noastre prelungi
până târziu în noapte
când mă îmbătam
crunt
ca să nu-ți mai aud
reproșurile pline
de vinovăție?

îți mai aduci aminte
când mi-ai aruncat toate lucrurile
în stradă
de-a valma
și mi-ai spus
cu înverșunare 
să plec?
era două noaptea
începuse să plouă mărunt
și a trebuit să conving
pe cei doi polițiști
amuzați
din patrula de noapte
că e doar o ceartă
de îndrăgostiți

în toți anii ăștia
de când am plecat
din viața ta
am exorcizat cu greu -
agonizant de greu!
în cuvintele
limbajului bizar
al poeziei
toată dragostea ta 
din care nu mai rămăsese 
spre sfârșit
decât ură 

te rog, în încheiere
să consideri acest
poem despre
plecare
care știu prea bine
că nu te va găsi 
niciodată
drept preaviz
iremediabil
de uitare

sâmbătă, 8 septembrie 2018

instrumentar pentru a scrie o poezie



se caută în jurul tău
câteva grame de necunoscut -
orice -
peste care se toarnă 
la cald
un gând proaspăt de 
poezie -
cuvintele sunt inutile 
în acest moment al
procesului.


acestea se amestecă bine 
cu o emoție dintr-aceea
cruntă
din rărunchi -
o simți?!


poate fi
ură
durere
frică
tristețe
dragoste
indiferență
dor
poate fi chiar și bucurie


abia acum
începi să adaugi cuvintele
aproape în transă
ca un bătrân preot al antichității grecești
în fața zeilor săi
fără să-ți pese dacă afară
plouă torențial
este noapte
dacă iubești sau nu
sau dacă donald trump
a declanșat, din greșeală
al treilea și ultimul mare război
al omenirii


după care versurile încep să se scrie
singure
natural
simplu
până când, în sfârșit 
capătă suflet


iar tu te ridici 
epuizat 
în transa ta 
deasupra cuvintelor
și le privești
cu grijă
cum se formează
încet
încet
într-un poem
care nu se sinchisește 
de regulile prozodice 
sau de vremurile în care se naște -
dar care aduce în lume 
atâta armonie
și forță
prin ființa sa


niciodată nu am știut
cu siguranță
ce ingrediente îmi trebuie
pentru a scrie un poem
dar, după mulți ani 
am învățat acest adevăr 
simplu:


poezia adevărată
se scrie onest
din vintre
din inimă
din coaie
se transpiră cu greu
picătură cu picătură
pe hârtie.


e o naștere
ce te chinuie
barbar
și te lasă fără suflu
însă, care 
doar pentru o zi 
te mântuie
miraculos
de singurătate
de toți demonii tăi
și de neplăcerea
cotidiană
de a fi

duminică, 5 august 2018

capsatorul galben



nu vreau să mă plâng
dar trec, de ceva timp,
printr-o tragedie personală
de proporții minore
la nivel planetar
care, însă, a lăsat un gol teribil în mine:
mi-am pierdut capsatorul galben
care îmi era partener de viață
de mai bine de 15 ani

de-atunci, viața mea s-a schimbat
cumplit
și ireversibil
ochiul stâng a început să
lăcrimeze excesiv.
din motive egoiste, pe care nu le înțeleg
cel drept funcționează normal
deocamdată -
iar somnul îmi este străfulgerat
de vise emoționante
cu amintiri frumoase despre
mine și capsatorul meu galben mic
pe când capsam împreună foi
și eram fericiți

acum câteva minute
în disperare de cauză
și de prea mult dor
l-am căutat sub birou
deși sunt convins că niciodată
capsatorul meu galben și mic
nu ar face ceva atât de crud încât să se ascundă
mișelește de mine
și să-mi provoace atâta suferință –
nu am găsit acolo decât praful
amintirilor

întrebarea care îmi sfâșie sufletul
acum
pe măsură ce încep să-mi imaginez viața
fără capsatorul meu galben
de-acum înainte
are mult prea multe
consecințe devastatoare pentru viitorul meu
în această lume:
ce voi face cu bietele mici capse
de rezervă
care, fără nicio vină
au rămas fără iubitul nostru
capsator galben?

duminică, 27 mai 2018

dansul cărților


e singurul dans pe care
îl mai joc cu entuziasm 
în viața asta -
i-am învățat pașii devreme 
pe la 4 ani
când tata ne citea
mie și soră-mii
câte o poveste 
înainte de culcare
care ne umplea somnul
de vise
despre curajul și faptele
de justiție și lupte
cu turcii cotropitori
ale lui Ștefan cel Mare


e un dans pe care l-am jucat
apoi
ani în șir
la biblioteca orașului
când mergeam la raftul 
lui Jules Verne
și mă ofticam 
în sinea mea de copil
că omul ăsta
nu a scris mai multe cărți


joc, în continuare
dansul cărților
în ultimii anii
prin anticariate
și bibiloteci vechi
oriunde mă duc în lume
unde, ore în șir
valsez, obsedant
fără să mă pot opri
printre rafturile
de cărți vechi
pline de praf
și necunoscut


uneori mă opresc
din dans
cât să scot o carte din raft
trăind emoția exploratorului
care descoperă un nou continent
îi verific, cu pioșenie
pagina de gardă
cercetez, curios, anul apariției
editorul și locul publicării
îi admir ilustrațiile - dacă sunt
citesc puțin din text
ca să iau pulsul scriiturii
apoi o pun, cu atenție, la locul ei
și dansez, în continuare
dansul cărților


e trist faptul că 
singurul lucru
care îmi mai ridică pulsul 
și mă emoționează
de fiecare dată
după aproape 40 de ani
interminabili
de existență
este acest
dans al cărților
pe care îl joc cu poftă
în biblioteci
cu rafturi de cărți vechi 
și legătorii de piele 
de sute de ani
până mă răpune timpul
pofta de o țigară
sau foamea de întuneric