marți, 18 septembrie 2018

preaviz de uitare


am plecat în după-amiaza aceea
prea târziu
din mijlocul furiei tale
care mă învăluise
năvalnic
ca o furtună
devastatoare
de ceva vreme

sunetul țipetelor tale
de disperare
și ură
de atunci
când te-ai încuiat în baie
în timp ce îmi strângeam câteva lucruri
în grabă
mi-a hăituit apoi
somnul
ani de zile

și acum te mai aud
uneori
când, neatent
las amintirea ta
să-mi apară în fața ochilor

îți aduci aminte
de certurile noastre prelungi
până târziu în noapte
când mă îmbătam
crunt
ca să nu-ți mai aud
reproșurile pline
de vinovăție?

îți mai aduci aminte
când mi-ai aruncat toate lucrurile
în stradă
de-a valma
și mi-ai spus
cu înverșunare 
să plec?
era două noaptea
începuse să plouă mărunt
și a trebuit să conving
pe cei doi polițiști
amuzați
din patrula de noapte
că e doar o ceartă
de îndrăgostiți

în toți anii ăștia
de când am plecat
din viața ta
am exorcizat cu greu -
agonizant de greu!
în cuvintele
unei limbi
bizare
toată dragostea ta 
din care nu mai rămăsese 
spre sfârșit
decât ură 

te rog, în încheiere
să consideri acest
poem despre
plecare
care știu prea bine
că nu te va găsi 
niciodată
drept preaviz
iremediabil
de uitare

sâmbătă, 8 septembrie 2018

instrumentar pentru a scrie o poezie



se caută în jurul tău
câteva grame de necunoscut -
orice -
peste care se toarnă 
la cald
un gând proaspăt de 
poezie -
cuvintele sunt inutile 
în acest moment al
procesului.


acestea se amestecă bine 
cu o emoție dintr-aceea
cruntă
din rărunchi -
o simți?!


poate fi
ură
durere
frică
tristețe
dragoste
indiferență
dor
poate fi chiar și bucurie


abia acum
începi să adaugi cuvintele
aproape în transă
ca un bătrân preot al antichității grecești
în fața zeilor săi
fără să-ți pese dacă afară
plouă torențial
este noapte
dacă iubești sau nu
sau dacă donald trump
a declanșat, din greșeală
al treilea și ultimul mare război
al omenirii


după care versurile încep să se scrie
singure
natural
simplu
până când, în sfârșit 
capătă suflet


iar tu te ridici 
epuizat 
în transa ta 
deasupra cuvintelor
și le privești
cu grijă
cum se formează
încet
încet
într-un poem
care nu se sinchisește 
de regulile prozodice 
sau de vremurile în care se naște -
dar care aduce în lume 
atâta armonie
și forță
prin ființa sa


niciodată nu am știut
cu siguranță
ce ingrediente îmi trebuie
pentru a scrie un poem
dar, după mulți ani 
am învățat acest adevăr 
simplu:


poezia adevărată
se scrie onest
din vintre
din inimă
din coaie
se transpiră cu greu
picătură cu picătură
pe hârtie.


e o naștere
ce te chinuie
barbar
și te lasă fără suflu
însă, care 
doar pentru o zi 
te mântuie
miraculos
de singurătate
de toți demonii tăi
și de neplăcerea
cotidiană
de a fi

duminică, 5 august 2018

capsatorul galben



nu vreau să mă plâng
dar trec, de ceva timp,
printr-o tragedie personală
de proporții minore
la nivel planetar
care, însă, a lăsat un gol teribil în mine:
mi-am pierdut capsatorul galben
care îmi era partener de viață
de mai bine de 15 ani

de-atunci, viața mea s-a schimbat
cumplit
și ireversibil
ochiul stâng a început să
lăcrimeze excesiv.
din motive egoiste, pe care nu le înțeleg
cel drept funcționează normal
deocamdată -
iar somnul îmi este străfulgerat
de vise emoționante
cu amintiri frumoase despre
mine și capsatorul meu galben mic
pe când capsam împreună foi
și eram fericiți

acum câteva minute
în disperare de cauză
și de prea mult dor
l-am căutat sub birou
deși sunt convins că niciodată
capsatorul meu galben și mic
nu ar face ceva atât de crud încât să se ascundă
mișelește de mine
și să-mi provoace atâta suferință –
nu am găsit acolo decât praful
amintirilor

întrebarea care îmi sfâșie sufletul
acum
pe măsură ce încep să-mi imaginez viața
fără capsatorul meu galben
de-acum înainte
are mult prea multe
consecințe devastatoare pentru viitorul meu
în această lume:
ce voi face cu bietele mici capse
de rezervă
care, fără nicio vină
au rămas fără iubitul nostru
capsator galben?

duminică, 27 mai 2018

dansul cărților


e singurul dans pe care
îl mai joc cu entuziasm 
în viața asta -
i-am învățat pașii devreme 
pe la 4 ani
când tata ne citea
mie și soră-mii
câte o poveste 
înainte de culcare
care ne umplea somnul
de vise
despre curajul și faptele
de justiție și lupte
cu turcii cotropitori
ale lui Ștefan cel Mare


e un dans pe care l-am jucat
apoi
ani în șir
la biblioteca orașului
când mergeam la raftul 
lui Jules Verne
și mă ofticam 
în sinea mea de copil
că omul ăsta
nu a scris mai multe cărți


joc, în continuare
dansul cărților
în ultimii anii
prin anticariate
și bibiloteci vechi
oriunde mă duc în lume
unde, ore în șir
valsez, obsedant
fără să mă pot opri
printre rafturile
de cărți vechi
pline de praf
și necunoscut


uneori mă opresc
din dans
cât să scot o carte din raft
trăind emoția exploratorului
care descoperă un nou continent
îi verific, cu pioșenie
pagina de gardă
cercetez, curios, anul apariției
editorul și locul publicării
îi admir ilustrațiile - dacă sunt
citesc puțin din text
ca să iau pulsul scriiturii
apoi o pun, cu atenție, la locul ei
și dansez, în continuare
dansul cărților


e trist faptul că 
singurul lucru
care îmi mai ridică pulsul 
și mă emoționează
de fiecare dată
după aproape 40 de ani
interminabili
de existență
este acest
dans al cărților
pe care îl joc cu poftă
în biblioteci
cu rafturi de cărți vechi 
și legătorii de piele 
de sute de ani
până mă răpune timpul
pofta de o țigară
sau foamea de întuneric

duminică, 6 mai 2018

castelul hawthornden



îngropat în liniștea unui castel
scoțian străvechi
din secolul al XV-lea
alături de războinici picți,
ascunși în cavernele 
din prăpastie,
de cavaleri medievali
și de poeți aristocrați
ai casei regale
încep să mă pierd
atom cu atom
în crăpăturile zidurilor înalte 
de apărare
și în portretele severe
care mă urmăresc cu privirea
sinistru
prin toate încăperile
castelului


supus unui tratament
copleșitor de brutal 
de tihnă castelană,
găzduit într-o cameră nobiliară 
de aproape două săptămâni
cu cine elegante de 3 feluri
și vinuri franțuzești de soi
în maiestuoasa sala de oaspeți 
a castelului,
înconjurat de statui anonime
de peisaje mirifice 
cu natură sălbatică,
cuprins de liniște
și de lipsa oricărei presiuni
de a trăi
a munci
sau de a scrie ceva
încep, încet încet
pe nesimțite
să-mi pierd mințile
de prea mult bine
medieval


amuzat, realizez, 
cum gândurile îmi sunt inundate 
de pofte vulgare 
de aglomerație urbană
asfalt murdar
poluare
și de cârciumi jegoase
în care se țipă strident.
de semafoare
care să-mi dicteze mișcarea
de miros de benzină
și de transpirație în autobuzele
supra-ocupate
blocate în trafic
în drumul lor spre 
cimitirul
de la marginea orașului
unde ploaia și vânturile aspre, de iarnă
au șters, în mod repetat
de pe mormîntul meu
orice urmă de identitate
pe care am ocupat-o
temporar
în lumea asta

duminică, 15 octombrie 2017

dorinţă


cum aş vrea
să-ţi ating chipul
să-ţi sărut fruntea gânditoare
să mă uit cu smerenie
în ochii tăi
să joc darabana cu degetele
pe spatele tău
să-ţi simt sânii strâns lipiţi
de pieptul meu
să mângâi partea interioară
şi catifelată
a coapselor tale
şi să-ţi miros porii respirând
în pielea mea

cum aş mai vrea
să te alint
şi apoi să te cert
cu duioşenie
să-ţi urmăresc toate surâsurile
şi încruntările
cu îngrijorare
să adulmec, satisfăcut
respiraţiile liniştite ale inimii tale
şi să le număr
una câte una
până le pierd şirul

cum aş vrea
să-ţi prind sufletul
mişeleşte
să-l încătuşez
de-al meu
şi să-l eliberez doar câte 10 minute
în fiecare dimineaţă
necondiţionat
doar pentru a te face
să-ţi doreşti şi mai mult
închisoarea îmbrăţişării mele

luni, 10 aprilie 2017

nobel contra nobel


totul a început pe
ritmul îndrăcit
al baladei ”hurricane”
a indiferentului premiat nobel
în literatură
pe anul trecut


intram în a patra zi
de băut fără oprire –
nu cred că aveam vreun motiv întemeiat
pentru asta
aproape niciodată nu am avut vreunul
ca să mă îmbăt
pur și simplu nu am nimic altceva
mai bun de făcut


în seara celei de-a patra zi
de binge drinking
eram atât de plictisit și beat
la subsolul unui bar 
jegos de rockeri
când am auzit ritmurile baladei
și am crezut că văd fantoma
lui Alfred Nobel însuși
certându-se cu marele Bob


cred că am spus cuiva
la masă
despre nobila întâlnire
iar râsetul incredul m-a atins
aşa de tare
în amorul propriu
încât am pornit obișnuita
bătaie de bar –
întotdeauna le pierd
fiindcă nu ştiu 
să mă bat
ceea ce însă nu mă împiedică niciodată
să le provoc


când m-am dezmeticit
cu un maxilar spart
și plin de sânge
în zadar am încercat
să-i explic jandarmului indiferent
care-mi nota datele pentru amenda
regulamentară
că l-am văzut pe inventatorul dinamitei
acuzându-l înverșunat pe Bob
că acesta nu dă nici doi bani
pe marea onoare pe care i-a acordat-o 
anul acesta -
iar flegmaticul poet îi răspundea
cu aceeași replică
de fiecare dată:
”the answer, my friend
is blowing in the wind!”


și acum sunt convins
că întreaga scenă s-a petrecut
în realitate
atunci
la subsolul acelui bar
jegos de rockeri -
de aceea o și povestesc aici
în semn de protest
față de faptul că
această întâlnire nu este posibilă