duminică, 19 mai 2019

două muște făceau sex mai devreme în public


două muște făceau sex mai devreme
în public
pe plasa de geam
în miezul zilei
în timp ce eu îmi consumam
în liniște
depresia de primăvară

două muște făceau sex mai devreme
în public
indiferente la faptul
că viața s-a mutat, de ceva timp
pe facebook
instagram
și twitter
prin mișcări delirante ale degetului arătător
în sus, în jos
dreapta, stânga
într-un ritm îndrăcit
de 4G pe internet

două muște făceau sex mai devreme
în public -
m-am uitat o vreme la ele
și, lipsit de alte ambiții sociale
fără să le deranjez
m-am apucat să scriu o poezie despre ele

două muște făceau sex mai devreme
în public
pe plasa de geam
pentru muște și țânțari
sfidând, cu o ironie teribilă
prejudecățile urbane
gravitația
și rolul de protecție al plasei
pentru muște și țânțari

duminică, 28 aprilie 2019

învins


am început ziua
învins

copleșit de un elan de productivitate
nepotrivit - l-am considerat în sinea mea -
m-am trezit devreme astăzi
m-am înarmat cu o cafea tare
cu o speranță firavă
și cu tot entuziasmul pe care
l-am putut aduna
că, poate...poate azi
voi câștiga lupta
cu orele, minutele și secundele pline de viață
care deja mă așteptau
nerăbdătoare
și inevitabile ca taxele și moartea

câteva minute mai târziu
am găsit în scrumieră, însă
un gând deșart de înfrângere
în rămășițele unei crime odioase
de cu o noapte înainte
când am ucis, împotriva voinței mele
un pui nevinovat de păianjen
ce se plimba, alene, pe un perete
în timp ce eu, amorțit de alcool
fumam în exces
obosit
scârbit de neputințele mele
și de câteva neplăceri urbane cotidiene

acum
stau în balcon
pe bătrânul meu fotoliu
unde contemplu
filosofic
cadavrul puiului de păianjen
din scrumieră
și continui să fumez în exces
invadat de o lene necruțătoare
împăcat cu gândul
că am început ziua
deja învins

duminică, 13 ianuarie 2019

ultima întâlnire



m-am întâlnit azi, pe neașteptate 
cu moartea mea

plin de prejudecăți
m-am uitat, cu mult interes 
filosofic
după o coasă și o figură scheletică
într-o pelerină lungă, neagră
din care să iasă valuri
de spaimă și teroarea
de a nu mai fi

însă, în fața mea
se afla o femeie tristă
cu cearcăne uriașe de neodihnă
îmbrăcată în haine ponosite
cenușii
ce părea plictisită de singura ei 
îndeletnicire
de a înceta vieți

am înțeles, instantaneu
că venise după mine
din privirea ei
plină de eternitate
și oboseală
de milenii
care m-a eliberat
în sfârșit
de bătaia de cap
de a mai exista

recunoscător,
am invitat-o într-o crâșmă de lux
pentru a sărbători moartea
mea iminentă

între multele pahare de vin
muzica asurzitoare
dramele inutile ale 
societății contemporane
și cuvintele lipsite 
acum
de orice valoare
care erau aruncate
cu frenezie
în jurul nostru
am devenit
încet încet
una cu moartea mea

miercuri, 17 octombrie 2018

instantaneu urban 2



m-am oprit câteva minute
azi
din graba acestui
secol intruziv
și m-am gândit la tristețea ta

eram amândoi
la un rând interminabil
ca să ne justificăm
iarăși
existența
la un ghișeu
și erai foarte deprimată

mă tot întrebai
obsesiv
și în șoaptă
ca să nu ne audă ceilalți
de ce suntem aici
fără ca eu să am vreun răspuns
pentru tine

îți era cald
tremurai de atâta tristețe
și mă întrebai același lucru
la nesfârșit
ca o litanie sălbatică
în timp ce coada de oameni
se scurgea
milimetric
prin ghișeul aglomerat
spre următorul secol intruziv

duminică, 30 septembrie 2018

zile pierdute


m-am trezit
brusc
acum vreo câteva decenii
pe acestă planetă 
ticsită de oameni 
fără să înțeleg niciodată
cu adevărat
ce se întâmplă 
pe aici

încă de copil 
am început să aud
mai întâi ca niște șoapte
apoi, din ce în ce mai tare
zgomotele de fond
din jurul meu. -
de atunci
zi de zi
le aud
cerându-mi, barbar
eficiență
productivitate
acumulare
contribuție
dezvoltare
câștig
imortalitate
și mă întristez
de fiecare dată


am fost învățați
prea devreme
și obsesiv
să contăm în această lume
să muncim
în continuu
pentru bunul mers al omenirii
să facem bani
să facem copii
să facem rate la bancă
să ne cumpărăm o casă
cât mai mare
un televizor cât un perete
și multe alte accesorii inutile
apoi să mai facem un împrumut
să mergem în călătorii exotice
extenuante
și să facem un selfie
cu sfinxul
să vadă toată lumea
ce mișto e viața noastră


o zi pierdută
pare imposibilă
pe această planetă
plină de mii de lucruri
de făcut
în fiecare clipă
nu contează dacă
e socialism 
dictatură
sau capitalism -
zgomotele acestea 
ne-au capturat
atât de bine
și fără șanse de scăpare 
într-o viață plină
și atât de goală de sens
care, de mult 
nu ne mai aparține
fără ca noi
să mai avem timp
să ne oprim 
și să înțelegem asta


după mulți ani
de încercări eșuate
am reușit astăzi
să trăiesc o zi
în sfârșit, pierdută
pentru viitorul omenirii:
m-am trezit târziu, după
miezul zilei
în mijlocul săptămânii de lucru
am fumat excesiv
am contemplat îndelung
în gol
am băut o cafea turcească
mare
după care m-am masturbat
plictisit
am băut patru beri reci
în timp de scriam o poezie
și, apoi, am făcut un lucru
de neconceput
în acest trepidant secol 21:
m-am culcat la loc
în timp ce câteva gânduri 
de vinovăție
se îndreptau
prin mintea mea
liniștite  
spre uitare

marți, 18 septembrie 2018

preaviz de uitare


am plecat în după-amiaza aceea
prea târziu
din mijlocul furiei tale
care mă învăluise
năvalnic
ca o furtună
devastatoare
de ceva vreme

sunetul țipetelor tale
de disperare
și ură
de atunci
când te-ai încuiat în baie
în timp ce îmi strângeam câteva lucruri
în grabă
mi-a hăituit apoi
somnul
ani de zile

și acum te mai aud
uneori
când, neatent
las amintirea ta
să-mi apară în fața ochilor

îți aduci aminte
de certurile noastre prelungi
până târziu în noapte
când mă îmbătam
crunt
ca să nu-ți mai aud
reproșurile pline
de vinovăție?

îți mai aduci aminte
când mi-ai aruncat toate lucrurile
în stradă
de-a valma
și mi-ai spus
cu înverșunare 
să plec?
era două noaptea
începuse să plouă mărunt
și a trebuit să conving
pe cei doi polițiști
amuzați
din patrula de noapte
că e doar o ceartă
de îndrăgostiți

în toți anii ăștia
de când am plecat
din viața ta
am exorcizat cu greu -
agonizant de greu!
în cuvintele
limbajului bizar
al poeziei
toată dragostea ta 
din care nu mai rămăsese 
spre sfârșit
decât ură 

te rog, în încheiere
să consideri acest
poem despre
plecare
care știu prea bine
că nu te va găsi 
niciodată
drept preaviz
iremediabil
de uitare

sâmbătă, 8 septembrie 2018

instrumentar pentru a scrie o poezie



se caută în jurul tău
câteva grame de necunoscut -
orice -
peste care se toarnă 
la cald
un gând proaspăt de 
poezie -
cuvintele sunt inutile 
în acest moment al
procesului.


acestea se amestecă bine 
cu o emoție dintr-aceea
cruntă
din rărunchi -
o simți?!


poate fi
ură
durere
frică
tristețe
dragoste
indiferență
dor
poate fi chiar și bucurie


abia acum
începi să adaugi cuvintele
aproape în transă
ca un bătrân preot al antichității grecești
în fața zeilor săi
fără să-ți pese dacă afară
plouă torențial
este noapte
dacă iubești sau nu
sau dacă donald trump
a declanșat, din greșeală
al treilea și ultimul mare război
al omenirii


după care versurile încep să se scrie
singure
natural
simplu
până când, în sfârșit 
capătă suflet


iar tu te ridici 
epuizat 
în transa ta 
deasupra cuvintelor
și le privești
cu grijă
cum se formează
încet
încet
într-un poem
care nu se sinchisește 
de regulile prozodice 
sau de vremurile în care se naște -
dar care aduce în lume 
atâta armonie
și forță
prin ființa sa


niciodată nu am știut
cu siguranță
ce ingrediente îmi trebuie
pentru a scrie un poem
dar, după mulți ani 
am învățat acest adevăr 
simplu:


poezia adevărată
se scrie onest
din vintre
din inimă
din coaie
se transpiră cu greu
picătură cu picătură
pe hârtie.


e o naștere
ce te chinuie
barbar
și te lasă fără suflu
însă, care 
doar pentru o zi 
te mântuie
miraculos
de singurătate
de toți demonii tăi
și de neplăcerea
cotidiană
de a fi