despre musculiţele de alcool şi alte probleme

n-am nimic important de spus
nimic care să schimbe
soarta lumii
iremediabil
ori să provoace revelaţii uluitoare
în problema musculiţelor de alcool

în ultima vreme, am devenit
un expert în ale vânării lor
deşi încă nu m-am lămurit
de unde apar atât de multe
de fiecare dată când beau ceva

cred că am prins vreo şapte
în noaptea asta
deşi, atunci când scăpam de una
era imediat înlocuită
de alte două musculiţe

în ciuda muncii sisifice
pe care o depun aproape cu regularitate
mă simt foarte mândru
de noile mele abilităţile de ucigaş
de musculiţe de alcool
pe care tocmai le-am dobândit

a devenit chiar o plăcere
să flutur la nesfârşit braţele prin aer
mai mult sau mai puţin beat
încercând să le prind
din zborul lor
ameţitor

poem de dragoste şi ură

mi s-a făcut un dor cumplit de tine
şi trebuie să-ţi vorbesc despre asta, iubito
ca să îl alung odată din minte

dorul de tine e o boală incurabilă
care îmi macină amarnic gândurile
mai ales atunci când stau întins
în fotoliul meu de pe balcon, seara
şi înjur de sfinţi fără motiv
doar fiindcă pot -
când îmi beau cafeaua de dimineaţă
şi fumez cele trei ţigări
care o acompaniază de fiecare dată -
când lenevesc filosofic
şi, apoi, accept slujbe istovitoare
la sute de kilometri de casă -
sau călătoresc în munţi îndepărtaţi
doar ca să fiu cât mai departe de tine

în ultima vreme, iubito
dorul ăsta nemernic s-a înrăutăţit
încât am început să te caut
plin de emoţie
în poeme mai vechi
şi în amintiri

nu reuşesc însă aproape niciodată
să găsesc în ele
intensitatea cathartică a tuturor trăirilor
de dragoste
şi ură
pasiune
şi indiferenţă
bunătate
şi cruzime
sex
şi violenţă
pe care le-am trăit cu tine, iubito
ceea ce mă umple de nerăbdare
şi disperare

de aceea, m-am gândit să pun
acest dor care mă chinuie atât
într-un poem pentru tine, iubito
în care, însă, cred că ne pândeşte
pe amândoi
moartea

despre nevroză, suferinţă şi pretenţii la absolut

nu pot să nu observ
că, de la o vreme
nevrozele au acaparat
şi au viciat totul
în jurul meu

vorbeam ieri cu cineva
despre faptul că viaţa e îngrozitoare
şi mi-a replicat la întrebarea mea
dacă se gândeşte deja la sinucidere
că nu are nevoie
fiindcă e deja mort

problema cu suferinţele existenţiale
e că trebuie consumate ori în singurătate
cu multă luciditate
ori în scris -
aici e fiecare pe cont propriu!

suferinţele existenţiale
declarate verbal
în public
au un patetism înfiorător în ele
strident
ce irită groaznic pe oricine

mă gândesc acum
că probabil inspir aceleaşi sentimente uneori...
aşa şi interlocutorul meu
deja simţindu-se superior prin suferinţa sa
a devenit deodată insuportabil
şi a început ieri dimineaţă
să emită pretenţii la absolut