sâmbătă, 4 ianuarie 2020

jurnalul unui poet incapabil de a mai scrie poezie (III)


Ieri nu am mai scris în jurnal, mi se blocase mintea de la porcăriile aride pe care le-am tradus vreo 4 ore în continuu: un contract de muncă, un extras de cont, o recomandare profesionala și 27 de fluturași de salariu. Nu știu cum am norocul să dau frecvent de job-uri de genul ăsta, care mă bagă în pământ psihic. Tactica mea din ultimii ani a fost aceeași: lucrez, ca traducător de engleză, liber-profesionist, am ajuns să practic tarife mari pentru Bacău, după 12 ani de experiență, ca să încerc să fac o selecție de clienți.  Când sunt căutat cu traduceri tehnice, legale etc, ce presupun un volum mare de muncă, nu refuz, dar îmi dublez, instant și cu nesimțire, tariful, care, inițial, e deja mare, ca să pot fi refuzat de client. Problema e că am căpătat o oarecare reputație de bun profesionist în Bacău, spre neplăcerea mea, și foarte rar se întâmplă să fiu refuzat. Clientul pentru aceste traduceri, un român la vreo 50 de ani, stabilit în Anglia de mult timp, mi-a spus în față că fusese, în aceeași zi, la alte 2 birouri de traduceri din centrul orașului, care i-au cotat exact la jumătate pretul traducerii dat de mine pentru aceleași documente. Mi-a zis că nu a avut încredere, de aceea preferă să mă plătească pe mine dublu, ca să elimine șansele de a avea documentele respinse pe motiv de traducere incorectă.

Azi-noapte, mă apucasem de băut și nu reușisem încă să mă amețesc când mă caută o prietenă, îmi trimite mesaj că unde e postarea de jurnal pe ziua de ieri. M-a surprins să aud faptul că am cititori ai jurnalului, probabil e singura, altcineva nu a mai zis nimic, deși blogul jurnalului e public. Am pus un link pe Facebook cu prima zi, dar mi s-a părut destul de indecent să fac asta și am șters linkul ulterior. Nu știu de ce ”indecent”, în condițiile în care am poezii în trecut care frizează orice normă de indecent în exprimare.

Urmăresc de ceva timp dinamica unui grup de 4 băieți, care joacă mingea zilnic în fața blocului. Au în jur de 7, 8 spre 10 ani, îi urmăresc în timpul zilei de fiecare dată când ies la o țigară. Liderul grupului, surprinzător, nu e cel mai mare băiat, ca fizic, ci chiar cel mai mic...e un puști simpatic, cu un fes de două ori mai lung decât capul lui. A ajuns să se impună prin abilitățile lui de fotbalist, driblează excelent și are un șut năpraznic...el decide echipele, el execută loviturile libere. Mă amuză fesul lui țuguiat și entuziasmul cu care se aruncă în orice duel, chiar dacă e depășit fizic, are o răutate pozitivă în atitudine.

Am fost azi la tenis, suntem 4 prieteni, jucăm tenis de câmp în fiecare sâmbătă, la o sală de sport a unui liceu din oraș, pentru aprox. 2 ore. În sezoanele calde, jucăm afară, pe un teren sintetic, la același liceu....facem asta de vreo 3 ani împreună, doar a patra persoană diferă uneori. Comparam în minte mai devreme dinamica grupului celor 4 băieți mici fotbaliști și pe a noastră, la tenis....diferența cred că e de atitudine față de joc: ei joacă cu ambiție și încrâncenare, să câștige, iar noi, înceți și fără prea multă ambiție de a învinge, preferăm să râdem deseori și evităm voit certurile ce se nasc invariabil în orice competiție, preferând să cedăm în favoarea celuilalt decât să ne agățăm orbește de versiunea proprie asupra a ce s-a întâmplat.

Niciun comentariu: