vineri

Marţi noapte am avut un vis bizar, care m-a înspăimântat. Eram în Hălăuceşti, mă udase ploaia şi o luasem pe Alina la baia profesorilor, să-mi dea, prin uşă, hainele uscate de schimb. La un moment dat, observ că ea nu mai scoate nici un cuvânt, iar în budă intră preotul ortodox, îmbrăcat în sutană, îndreaptându-se spre o cabină, fără ca eu să apuc a-i vedea figura. După uşă, o văd pe Alina încremenită, albă la faţă şi îngrozită; uimit, îmi întorc privirea spre preot şi îl salut, mecanic: "bună ziua, părinte". Se opreşte, se întoarce la mine şi chipul lui este scheletic, cu orbitele ochilor goale, doar os pământiu, încadrat de fire lungi şi albe de păr, fără pic de carne. Aud paşii Alinei cum se îndepărtează în fugă, iar eu, încremenit de groază, descopăr că nu mă pot mişca şi, înspăimântat de moarte, încep să urlu, lângă părinte. M-am trezit brusc şi, pe lângă spaimă, am găsit în mine scârbă la faptul că ea m-a părăsit şi a fugit mişeleşte.

Am început să dau adevărate recitaluri de isterie în ultima vreme; acum vreo trei luni am trăit, foarte violent, o întâlnire de nu ştiu ce grad, cu ceea ce am perceput a fi un ..... demon! În miez de noapte, mă trezeşte o prezenţă în cameră. Deschid ochii şi disting o umbră îndreptându-se spre patul meu. Instantaneu, creierul începe să-mi transmită mesaje de alarmă şi percep acut faptul că acea siluetă, pe care o simţem spiritual ca fiind extrem de puternică, se află, acum, deasupra capului meu. Panica mă invadează rapid şi încerc să mă mişc, să mă apăr, dar membrele nu-mi răspund la comenzile trimise de creier; mă simt complet neputincios, nu mai pot respira şi mă aud scoţând chiţăituri stridente de frică. Apoi, umbra îmi vorbeste, pe o voce normală, să nu-mi fie frică. Atât. Brusc, mintea mea nu-i mai simte prezenţa şi-mi regăsesc controlul asupra corpului. Aprind lumina şi mă uit la ceas. E în jur de trei. Îmi dau seama că toată povestea nu a fost un vis, iar sentimentul de groază totală se stinge treptat şi rămân cu nedumerirea că acel spirit demonic, cum l-am simţit eu, mi-a vorbit. Într-un târziu, adorm.

Nu vreau să găsesc interpretări aiuritoare la toate poveştile astea, dar recunosc faptul că sunt niţeluş îngrijorat. Mă multumesc să cred că este vorba, mai degrabă, de proprii-mi demoni: cinismul, scârba de sine, îndoielile şi temerile mele, iar prostiile pe care le trăiesc ori visez sunt doar semnale pe care mi le trimite conştiinţa mea. Însă am şi o parte superstiţioasă în mine, care a reţinut ce mi-a spus Marius odată: demonii vin doar la cei care nu ştiu.....