sâmbãtã

Resimt tot mai mult golul imens şi inutilitatea totală a trăirilor şi acţiunilor mele. Mă gândesc din ce în ce mai des la o utopie în care aş fi putut trăi fericit o viaţă de om cu ea. Am visat astă-noapte cum ţineam o oră de căcat în Hălăuceşti, într-o agitaţie de infern şi eram teribil de supărat de situaţie. Deodată, mi-am adus aminte că în pauză am s-o văd pe Alina şi am să mă simt grozav. În acel moment am simţit o senzaţie intensă de linişte şi bucurie anticipativă la gândul vederii ei; m-am trezit brusc, realizând că, oriunde voi preda în viitor, nu voi mai cunoaşte această bucurie şi, poate, voi uita că se poate simţi o astfel de trăire. Voi rămâne doar cu sentimentul că aş fi putut să mă simt atât de grozav la vederea unei fiinţe şi la gândul că ea ar trăi acelaşi lucru (îmi aduc aminte acum de o mărturisire târzie a ei, că oricât de nasol îi mergea într-o zi, la gândul că eram în şcoală şi urma să mă vadă, simţea o bucurie secretă). Mă omoară tâmpenia asta de melancolie şi stupizenia siropoasă şi inutilă a sentimentelor mele idioate! Wake up, brother!
De unde atâta durere? Vreau să uit de mine, de viaţă, de şerpii din stomac şi de demonii din mintea mea. Sunt doar un lăbar inutil şi un cretin patentat!