instantaneu urban

pierduți într-un vârtej de lumini

clădiri imense de oțel și sticlă

și între șuvoaie nesfârșite de mașini

ale marelui oraș

cei doi stăteau nemișcați

pe o bancă

unul lângă celălalt

copleșiți

ea își așeză capul pe umărul lui

și rosti pierit:

‘aș vrea să pot dormi’

”spune-mi

o să ies vreodată din asta?”

”nu –

o să devină mai ușor de suportat

doar atât”