preaviz de uitare

am plecat în după-amiaza aceea

prea târziu

din mijlocul furiei tale

care mă învăluise

năvalnic

ca o furtună

devastatoare
de ceva vreme

sunetul țipetelor tale

de disperare

și ură

de atunci

când te-ai încuiat în baie

în timp ce îmi strângeam câteva lucruri

în grabă

mi-a hăituit apoi

somnul

ani de zile

și acum te mai aud

uneori

când, neatent

las amintirea ta

să-mi apară în fața ochilor

îți aduci aminte

de certurile noastre prelungi

până târziu în noapte

când mă îmbătam

crunt

ca să nu-ți mai aud

reproșurile pline

de vinovăție?

îți mai aduci aminte

când mi-ai aruncat toate lucrurile

în stradă

de-a valma

și mi-ai spus

cu înverșunare 

să plec?

era două noaptea

începuse să plouă mărunt

și a trebuit să conving

pe cei doi polițiști

amuzați

din patrula de noapte

că e doar o ceartă

de îndrăgostiți

în toți anii ăștia

de când am plecat

din viața ta

am exorcizat cu greu -

agonizant de greu!

în cuvintele

limbajului bizar
al poeziei

toată dragostea ta 

din care nu mai rămăsese 

spre sfârșit

decât ură 

te rog, în încheiere

să consideri acest

poem despre

plecare

care știu prea bine

că nu te va găsi 

niciodată

drept preaviz

iremediabil

de uitare