despre nevroză, suferinţă şi pretenţii la absolut

nu pot să nu observ
că, de la o vreme
nevrozele au acaparat
şi au viciat totul
în jurul meu

vorbeam ieri cu cineva
despre faptul că viaţa e îngrozitoare
şi mi-a replicat la întrebarea mea
dacă se gândeşte deja la sinucidere
că nu are nevoie
fiindcă e deja mort

problema cu suferinţele existenţiale
e că trebuie consumate ori în singurătate
cu multă luciditate
ori în scris -
aici e fiecare pe cont propriu!

suferinţele existenţiale
declarate verbal
în public
au un patetism înfiorător în ele
strident
ce irită groaznic pe oricine

mă gândesc acum
că probabil inspir aceleaşi sentimente uneori...
aşa şi interlocutorul meu
deja simţindu-se superior prin suferinţa sa
a devenit deodată insuportabil
şi a început ieri dimineaţă
să emită pretenţii la absolut