duminicã

Îmi aduc aminte de mesajul ei disperat: "vreau să scap....". Am rămas impresionat de intensitatea spaimei ei, mai ales că, fără să vrea, dar sugestiv, a repetat de două ori pe "să scap" şi am făcut ce trebuia făcut: am mimat pe indignatul rănit în demnitatea de mascul îndrăgostit şi am îndeplinit ingrata meserie de gunoier, rupând toate legăturile. Acum aştept să văd dacă asta e ceea ce vrea cu adevărat. Nici măcar nu sunt convins că vreau să o mai văd, fiindcă nu am mai putea reproduce tensiunea aceea, emoţională, sexuală... şi ne-am plictisi unul de celălalt sau ne-am urî din cauza resentimentelor şi a frustrărilor. Cel mai mult îi regret fundul, că nu l-am atins, strâns, futut! Nu ştie să-l poarte, îl mişcă mult prea evident provocator şi sigură de el, dar e fabulos la vedere; deseori am fantazat să-l frământ, să-i ling bucile, să-l penetrez în forţă, să-l simt că respiră doar pentru mine. Nu-mi pot stăpâni regretele uriaşe când rememorez zâmbetul magnific şi liniştea de pe chipul ei când mă aflam în preajma ei. Vreau să învăţ să-mi iau la revedere de la ea, ca să pot să-mi continui viaţa măcar împăcat, căci liniştea s-a dus dracului cu mult timp în urmă, când am văzut-o zâmbindu-mi sincer, doar mie, prima oară. Am încercat s-o urăsc, să o dispreţuiesc, s-o ignor, dar nu merge. Trebuie, cu vremea, să încerc să o uit, însă îmi este teribil de greu. Dacă o futeam, poate că-mi venea mai uşor, dar mă simt atât de frustrat, încât nici cea mai vajnică labă sau cea mai tare beţie nu m-ar putea face să o uit.