sâmbãtã

Am văzut-o pe fata frumoasă din al doilea rând, Carmen, în acea oră, suferind. O treceau puseuri de suferinţă interioară, probabil foarte intense, încât îi schimonoseau trăsăturile delicate ale chipului ei. Am aflat, mai târziu, că are probleme familiale grave. Am vrut să o întreb atunci, în timpul orei, de vreo două ori, dacă s-a întâmplat ceva, dar n-am îndrăznit. Când mă uitam la ea, probabil mai îndelung, îmi răspundea mirată la privire şi îmi zâmbea frumos. O suferinţă puternică la un om atât de frumos te atrage invariabil: e un excitant teribil!
Mult mai târziu, seara, în cameră, m-a cuprins o tristeţe teribilă, cred că împrumutată de la ea, de care nu n-am scuturat total nici acum, câteva zile mai târziu. Toată durerea pe care i-am surprins-o atunci mă obsedează acum; orice formă de suferinţă trăită la o aşa intensitate transfigurează şi te face mai profund, iar ea trebuie să fie şi mai atrăgătoare pe dinăuntru. Sunt aproape gelos pe trăirile existenţiale pe care le are ea acum.